Bogdan Epureanu

Povestea calatoriilor mele prin lume si prin viata

Menu Close

Calitati si defecte (astazi calitati)

As vrea sa incep articolul de astazi citandu-l pe regretatul George Sovu, autorul scenariilor pentru celebra serie de filme Liceenii: “Nu vi se intampla, din cand in cand, sa vi se agate, asa, ceva de suflet? Ca de pilda, o vorba, un sunet, o frantura de melodie?”. Ei bine, mie da. De exemplu, desi au trecut cativa ani buni de atunci, imi aduc aminte, pana la cele mai mici detalii, o discutie in doi pe care am purtat-o intr-o noapte tarzie si rece de decembrie, in sala de mese a cabanei Dochia. Si, dintre toate lucrurile pe care le-am discutat atunci, poate cel mai bine mi-a ramas intiparit in minte momentul in care am fost intrebat care consider ca sunt cele mai importante trei calitati si trei defecte ale mele. O intrebare, aparent banala, la care insa e aproape imposibil sa raspunzi pe loc (presupunand ca vrei sa fii sincer, in primul rand cu tine insuti), pentru ca te obliga la o adevarata analiza interioara. Cum insa, de atunci, am avut tot timpul din lume sa ma gandesc la un raspuns, cred ca ar fi o idee buna sa-l postez si aici; nu de alta, dar, fiind inca la inceput de drum cu blogul, simt ca, daca tot iti sunt gazda virtuala, e cumva de datoria mea sa te ajut sa ma cunosti si sa ma intelegi mai bine.

Si cred ca ar trebui sa incep cu faptul ca, chiar si in cele mai grele momente ale vietii mele, am reusit sa-mi pastrez cumpatul, sa gandesc rational si sa imi controlez emotiile. Iar cel mai bun exemplu in acest sens il reprezinta, probabil, Craciunul anului 2004, cand viata mea s-a schimbat, intr-o singura zi, la 180 de grade. Pe 23 decembrie eram un om fericit – aveam propria mea afacere (care mergea pe profit si se afla in plina expansiune), un apartament (complet mobilat si utilat) in centrul Iasului si, poate cel mai important, o prietena la care tineam, in care aveam incredere deplina si care, speram eu, imi impartasea sentimentele. Pe 24 decembrie, in ajunul Craciunului, am primit “cel mai frumos cadou din lume” si, intr-o singura zi, am ramas fara firma, fara casa si, evident, fara prietena care a fost cea care a facut ca toate acestea sa fie posibile. E drept, tradarea ei m-a durut enorm, mult mai mult chiar decat pierderea materiala suferita, dar am realizat ca a ma lasa prada emotiilor si a face o scena, de o mai mica sau o mai mare amploare, nu mi-ar aduce inapoi niciunul din lucrurile pierdute, ci doar m-ar face sa arat ridicol, asa ca am ales, pur si simplu, sa las toata acea perioada din viata mea in urma si sa merg mai departe, concentrandu-ma pe ceea ce aveam de facut pentru a reusi sa-mi recladesc viata pornind practic, din nou, de la zero.

O a doua calitate pe care as alege-o ar fi, probabil, perseverenta si determinarea de care dau dovada atunci cand vine vorba de realizarea planurilor  si visurilor mele; de altfel, pentru destul de mult timp, citatul meu preferat a fost unul care evoca exact aceasta mentalitate si anume “winners never quit and quitters never win”. Nu am avut, sau, cel putin, nu mi-am descoperit niciodata, vreun talent deosebit, insa, in ciuda acestui fapt, am reusit in aproape toate actiunile pe care le-am intreprins. Secretul (care, de fapt, nici macar nu a fost niciodata un secret) l-a reprezentat faptul ca, constient fiind de limitele mele, am incercat intotdeauna sa compensez ceea ce imi lipsea la capitolul “inspiratie”, prin cat mai multa “transpiratie”; acolo unde majoritatea vedeau doar posibile scuze pentru a scapa de un anumit efort, eu am vazut intotdeauna oportunitati de a recupera sau de a castiga teren fata de ei. Tin minte, de exemplu, ca in toata perioada in care am avut agentia imobiliara (si vorbim aici de ani, nu de saptamani sau de luni) nu am dormit niciodata mai mult de patru ore pe noapte – ma trezeam in fiecare dimineata si plecam la birou undeva inainte de sase si nu ma intorceam acasa decat “a doua zi”, tarziu dupa miezul noptii.

In fine, cea de-a treia calitate pe care as vrea sa o mentionez ar fi, probabil, simtul raspunderii si loialitatea care ma caracterizeaza. Sunt genul de persoana care nu se grabeste sa faca promisiuni sau sa-si asume anumite responsabilitati, dar, din momentul in care o fac, ma implic total si merg pana la capat, chiar daca, ulterior, ajung sa regret acest lucru. Iar cel mai bun exemplu care imi vine in minte, il reprezinta diversele relatii, mai mult sau mai putin romantice, pe care le-am avut de-a lungul timpului. In primul rand, nu am facut niciodata promisiuni desarte, ci am fost intotdeauna cat se poate de sincer si le-am spus tuturor “pretendentelor” mele, inca de la inceput, ca, desi pot oferi multe lucruri intr-o relatie, printre acestea nu se va numara niciodata si dragostea, pentru ca de iubit am iubit (si inca iubesc, chiar si dincolo de moarte) o alta fata. Mergand mai departe, am incercat totusi sa fac toate acele relatii sa functioneze, sa fiu un iubit model, si, daca nu puteam sa le fac sa se simta iubite, atunci macar sa le fac sa se simta apreciate si respectate; in plus, nu am fost niciodata eu cel care sa puna capat vreunei relatii, nici macar atunci cand as fi avut toate motivele din lume sa o fac, deoarece, de fiecare data, am considerat ca, pana la urma, daca lucrurile nu mergeau asa cum ar trebui, o parte din vina o purtam si eu, daca nu de altceva, cel putin pentru ca nu reusisem sa anticipez problemele care puteau aparea.

Si da, stiu, m-am intins prea mult cu calitatile, asa ca o sa ma opresc aici, nu inainte insa de a te asigura ca nu fug de raspunsul legat de defecte si de a-ti promite ca acesta va fi subiectul articolului de miercurea viitoare. 🙂

File de jurnal (I)

Povesteam in articolul de miercurea trecuta cum, in ultimii ani, ajunsesem sa fiu exact genul de om pe care il dispretuiesc cel mai mult – prins intr-o veritabila “cursa a sobolanului” si incapabil sa gasesc energia sau motivatia pentru a incerca macar sa evadez. Nu ma intelege gresit, situatia nu era nici intr-un caz una catastrofala, ba chiar, din contra, as putea spune ca imi mergea destul de bine, ca nu aveam nicio problema deosebita si nici ceva concret de care sa ma plang. Si, daca stau si ma gandesc bine, probabil asta a fost si motivul pentru care mi-a venit atat de usor sa ma complac in acea stare de letargie si sa merg pe pilot automat printr-o viata care parca nici macar nu mai era a mea, in care fiecare zi era aproape identica cu cele dinaintea ei si consta doar din munca, jocuri pe calculator si, eventual, cate un film sau cate o carte din cand in cand. Si, uite asa, incet dar sigur, zilele s-au transformat in saptamani, saptamanile in luni si lunile in ani… ani din care, sincer sa fiu, nu prea am ramas cu mare lucru.

Si poate ca lucrurile ar fi continuat in aceeasi nota inca mult si bine, daca, acum cateva luni, intr-o noapte mult prea calduroasa de vara, in care nu aveam pic de somn, nu m-as fi lasat cuprins de melancolie si nu as fi inceput sa ma uit prin arhiva personala de fotografii. Nu as putea spune cu certitudine cate ore am pierdut cu indeletnicirea respectiva, dar, in mod sigur, au fost printre cele mai bine investite ore din viata mea, pentru ca, atunci cand am terminat, eram un cu totul alt om – un om care isi amintise ce frumoasa poate sa fie viata atunci cand iti urmezi visele si ce inseamna sa traiesti (cu adevarat), nu doar sa existi. Si, uite asa, chiar in acel moment, am hotarat ca a venit timpul sa imi iau viata inapoi, sa imi schimb mentalitatea, sa reincep sa lupt pentru a-mi transforma visele in realitate si, indiferent de cat de greu mi-ar fi, sa fac tot ceea ce este necesar pentru a reusi sa realizez acel “extra” in plus – stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”.

Si, din fericire, de data asta, respectivele hotarari nu au mai ramas doar la stadiul de planuri teoretice, ci am inceput, chiar de a doua zi, sa le si transform in realitate; sigur, inceputul a fost mai timid, au mai fost si ezitari, au mai fost si poticneli, dar important este ca nu am renuntat, ci am mers inainte, astfel incat acum, in clipa in care scriu acest articol, pot spune, uitandu-ma in urma, ca progresele facute in aceste cateva luni sunt deja vizibile. Primul pas a fost acela de a incerca sa reduc cat mai mult timpul pierdut aiurea, cu tot felul de lucruri marunte, care nu imi ofereau niciun fel de satisfactii sau beneficii, cum ar fi, de exemplu, tentativele de jocuri de pe telefon. Tot in aceeasi directie, dar ducand lucrurile la nivelul urmator, am incercat in continuare sa identific acele activitati cronofage, care imi ocupau mai mult timp decat imi doream, iar, in cazul meu, rolul de vinovat de serviciu a revenit jobului.

Munca este, in mod evident, necesara si, pentru marea majoritate a oamenilor, unul din ultimele capitole care ar trebui sacrificate, dar, in conditiile in care ajunsesem sa fiu un adevarat workaholic (ceea ce nu reprezinta, nici intr-un caz, o reteta pentru fericire), am considerat ca, pentru mine, exact asta era punctul de unde trebuia sa incep sa schimb lucrurile, iar asta nu se putea face decat creandu-mi o perspectiva complet diferita atat asupra muncii, cat si asupra banilor. Astfel, daca, pana acum, lucram ore in sir, incercand sa castig cat mai mult, de data asta am incercat sa calculez cam la ce suma ar trebui sa se ridice veniturile mele pentru a-mi oferi tot ceea ce am nevoie, planul fiind sa muncesc doar atat cat va fi necesar pentru a-mi asigura respectiva suma; la urma urmei, banii ar trebui sa reprezinte doar un mijloc prin care sa ne putem realiza visele, nu un vis in sine.

Urmatorul pas logic a constat in realocare celor patru ore zilnice pe care am estimat ca voi reusi sa le eliberez. Si, cum unul din principalele efecte secundare ale stilului meu de viata sedentar din ultimii anii a fost acela ca am reusit sa ajung la respectabila greutate de 164 de kilograme si, bineinteles, sa imi ies complet din forma (asta, evident, daca nu consideram ca “rotund” este tot o forma), am hotarat ca o buna parte din acest timp liber proaspat obtinut sa fie dedicata sportului. Dar, cum reacomodarea la efort trebuie facuta treptat, nu m-am grabit, ci am decis sa iau lucrurile pas cu pas, la propriu, asa ca am inceput cu cel mai simplu exercitiu posibil – mersul pe jos, planul fiind acela de a face minim 5.000 de pasi zilnic, obiectiv pe care am reusit sa-l realizez in fiecare zi si care, impreuna cu dieta pe care am urmat-o, m-au ajutat deja sa dau jos 12 kilograme, astfel incat lunea trecuta, chiar inainte de ziua mea, cand m-am cantarit ultima data, ajunsesem la “doar” 152 de kilograme. Obiectivul pe termen lung e sa continui sa slabesc cu cate un kilogram pe saptamana, astfel incat, pana anul viitor pe vremea asta, sa scad sub pragul psihologic de 100 de kilograme, ceea ce ar insemna practic revenirea la greutatea pe care o aveam acum doisprezece ani, cand m-am lasat de box-thai.

Iar, incepand cu luna asta, pentru ca am observat ca tot imi mai ramanea ceva timp liber, m-am hotarat ca as putea foarte bine sa reincep sa scriu si pe blog, asa ca iata-ma aici, dupa o “pauza” de cativa ani buni si, sincer sa fiu, trebuie sa recunosc ca e o activitate care, desi nu imi dadeam seama, chiar imi lipsea.

Provocari lunare

Spuneam, inca din primul meu articol, ca in fiecare vineri voi incerca sa propun cate o tema de discutii pe care, ulterior, sa o putem dezbate impreuna peste weekend (desi sunt perfect constient ca, fiind la inceput cu blogul, cel putin pentru moment, e foarte posibil sa fiu singurul meu cititor, iar acest “impreuna” sa insemne, de fapt, un “eu, cu mine si cu Bogdan”). Iar cum un monolog urmat de un cor aprobator si un ropot de aplauze virtuale reprezinta, din punctul meu de vedere, unul din cele mai plictisitoare scenarii posibile, promit sa incerc sa evit subiectele comode si sa vin, de fiecare data, cu propuneri de teme, daca nu controversate, atunci cel putin originale, care sa poata crea premizele unor dezbateri cu adevarat interesante.

Povesteam in articolul de miercuri cum, fara ca macar sa-mi dau seama, ajunsesem il ultimul timp sa fiu prins intr-o veritabila “cursa a sobolanului”, din care nu vedeam nicio solutie de evadare; simteam ca viata trece, pur si simplu, pe langa mine, dar nu reuseam sa gasesc energia sau motivatia pentru a face efortul de a realiza acel “extra” in plus – stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”. In realitate insa, solutia pe care o cautam era chiar acolo, la doar un click distanta, intr-un bookmark pe care il salvasem acum cativa ani, dar de care uitasem aproape complet pana acum cateva luni, cand, in timp ce imi faceam ordine prin calculator, am dat accidental peste el. Ei bine, tocmai despre aceasta solutie vreau sa povestesc astazi, la prima noastra tema saptamanala de discutii, cu mentiunea clara ca nu imi apartine mie, ci am preluat-o si eu, la randul meu, de la Matt Cutts.

De fapt, solutia in sine este una cat se poate de simpla si tot ceea ce presupune este sa ne gandim la un lucru pe care ne-am dorit dintotdeauna sa-l adaugam in viata noastra si, apoi, sa incercam sa il repetam constant, in fiecare zi, timp de o luna, perioada care se pare ca reprezinta exact timpul necesar pentru a ne crea o anumita rutina. Astfel, exista o sansa destul de mare ca, la sfarsitul lunii, sa ramanem cu o noua deprindere, care sa devina parte integranta a stilului nostru de viata; secretul consta, ca in atatea alte cazuri, in a ne alege provocari suficient de mari incat sa conteze, dar, in acelasi timp, suficient de rezonabile incat sa le putem duce la indeplinire. De exemplu, daca ne propunem ca, timp de o luna, sa renuntam complet la masina, sunt toate sansele ca, in prima zi in care vom fi grabiti sau vremea nu va tine cu noi, sa cedam tentatiei cu patru roti; pe de alta parte insa, daca ne alegem o provocare din aceeasi categorie, dar mai putin restrictiva, cum ar fi aceea de a merge in fiecare zi pe jos, timp de treizeci de minute, atunci avem toate sansele din lume, nu doar sa reusim sa ne ducem provocarea la bun sfarsit, dar si sa ramanem cu o deprindere sanatoasa pe termen lung.

Bineinteles, asta nu inseamna ca fiecare luna trebuie sa vina doar cu provocari utile si de bun simt; din cand in cand, putem, ba e chiar si recomandat, sa alegem si cate o provocare nebuneasca, “just for the fun or thrill of it”. De exemplu, in noiembrie, am de gand sa ma alatur altor zeci de mii de oameni din intreaga lume, care incearca sa scrie propriul lor roman de 50.000 de cuvinte, pornind de la zero, intr-o singura luna. Va fi romanul meu urmatorul bestseller? In mod sigur nu; si asta nu doar pentru ca imi lipseste orice fel de talent scriitoricesc, dar mai ales pentru ca va fi scris pe fuga, in doar treizeci de zile, printre tot felul de alte activitati, asa ca, sincer sa fiu, nu cred ca voi avea curajul sa-l arat nici macar celor mai apropiati prieteni. Dar, pe de alta parte, va fi un vis implinit, iar daca vreodata voi ajunge sa ma intalnesc fata in fata cu G.R.R. Martin, autorul meu preferat, in loc sa ma prezint drept “un mare fan”, daca as vrea, as putea spune, fara a minti (prea mult) ca “si eu sunt un romancier”.

Eu unul ma declar cucerit de aceasta idee, consider ca ne poate aduce o multime de beneficii si, in continuare, voi incerca sa le trec in revista pe cele mai importante. Astfel, in primul rand, cred ca reprezinta un exercitiu cat se poate de util pentru a ne antrena vointa si simtul responsabilitatii, deoarece in fiecare zi va trebui sa ne luptam cu noi insine, cu inertia si cu tendinta naturala de a alege calea mai usoara, cea a abandonului. In al doilea rand, cred ca fiecare provocare pe care vom reusi sa o ducem la indeplinire va avea un efect pozitiv asupra increderii in fortele proprii, mai ales daca acest lucru se va intampla intr-o perioada a vietii noastre in care alte lucruri nu vor merge exact asa cum ne-am dori. In fine, in al treilea rand, cred ca ar trebui sa ne ajute sa invatam sa facem mai usor pasul de la “a visa” la “a realiza”, un pas pe care, din pacate, foarte multi nu reusim sa il facem decat cu foarte mari eforturi, iar uneori chiar deloc. La toate acestea se vor adauga, evident, si deprinderile pozitive pe care ni le vom forma in fiecare luna, insa principalul beneficiu, din punctul meu de vedere, il reprezinta faptul ca vom reusi sa ne rupem din monotonie si, in loc sa privim pasivi cum viata trece pe langa noi, luna dupa luna, aproape fara sa ne dam seama, vom reusi sa ii dam fiecarei luni propria ei identitate si, chiar mai mult decat atat, sa o facem sa conteze cu adevarat.

Daca vrei sa auzi (in intregime si in limba engleza) discursul care m-a inspirat sa scriu acest articol, o poti face aici.

© 2016 Bogdan Epureanu. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.