Calitati si defecte (astazi calitati)

Calitati si defecte (astazi calitati)

Pentru astazi pregatisem un articol pe o cu totul alta tema (de fapt, chiar scrisesem destul de mult la el, dar nu-i nimic, oricum draftul e salvat si ii va veni si lui randul la publicare intr-o buna zi), dar mi-am amintit de o intrebare care mi-a fost adresata la un moment dat si care mi s-a parut chiar interesanta – care consider ca sunt cele mai importante trei calitati si trei defecte ale mele. Si, cum sunt la inceput de drum cu blogul, cred ca unul din cele mai importante lucruri pe care le pot face in acest moment este sa te ajut sa ma cunosti mai bine, iar a incerca sa raspund la aceasta intrebare mi se pare o optiune cum nu se poate mai potrivita.

Cred ca ar trebui sa incep cu faptul ca, chiar si in cele mai grele sau delicate momente, reusesc sa imi pastrez cumpatul, sa gandesc rational si sa imi controlez sentimentele. Si, probabil, cel mai bun exemplu in acest sens il reprezinta Craciunul anului 2004, cand viata mea s-a schimbat, intr-o singura zi, la 180 de grade. Pe 23 decembrie eram un om fericit – aveam propria mea afacere (care tocmai incheiase anul cu un profit frumusel), un apartament (complet mobilat si utilat) in centrul Iasului si, poate mai important decat toate astea, o prietena la care tineam, in care aveam incredere deplina si care, speram eu, imi impartasea sentimentele. Pe 24 decembrie, in ajunul Craciunului, am primit “cel mai frumos cadou din lume” si, intr-o singura zi, am ramas fara firma, fara casa si, evident, fara prietena care a fost cea care “a facut toate acestea posibile”. E drept, tradarea ei m-a durut enorm, mult mai mult chiar decat pierderea materiala suferita, dar am realizat ca a ma lasa prada sentimentelor si a face o scena (de mai mica sau mai mare amploare) nu mi-ar aduce inapoi niciunul din lucrurile pe care le-am pierdut, ci doar m-ar face sa arat ridicol (in cel mai bun caz), sau sa ajung pentru o perioada, mai lunga sau mai scurta, la racoare (in cel mai rau caz), asa ca am ales sa fiu personajul pozitiv, sa iert, sa las toata acea perioada din viata mea in urma si sa merg mai departe, concentrandu-ma pe ceea ce aveam de facut pentru a reusi sa-mi recladesc viata, pornind de la zero.

O a doua calitate pe care as alege-o ar fi, probabil, perseverenta si determinarea, atunci cand vine vorba de realizarea visurilor si planurilor mele; tin minte chiar ca, pentru multi ani, citatul meu preferat a fost “winners never quit and quitters never win”. Nu am avut, sau cel putin nu mi-am descoperit niciodata, vreun talent deosebit, insa, in ciuda acestui fapt, am avut (un) succes (moderat) in aproape toate actiunile pe care le-am intreprins. Secretul (care de fapt nu a fost niciodata un secret :P) l-a reprezentat faptul ca, constient fiind de limitele mele si de faptul ca sansele sunt mai degraba impotriva mea, am incercat intotdeauna sa compensez ceea ce imi lipsea la capitolul “inspiratie”, prin cat mai multa “transpiratie”; acolo unde majoritatea vedeau posibile scuze pentru a scapa de un anumit efort, eu am vazut intotdeauna oportunitati de a recupera / castiga teren fata de ei, sau, cum spunea Philip Glass, “te trezesti dimineata devreme si muncesti toata ziua; asta e singurul secret”. Tin minte, de exemplu, perioada in care faceam box-thai – nu am ratat niciodata un antrenament (nici macar cand am fost bolnav), ba chiar intotdeauna eram primul care intra si ultimul care iesea din sala; iar, pe langa asta, in fiecare dimineata, la ora sase, inainte de a merge la munca, ieseam pe camp si bagam cate o ora de alergari, in timp ce colegii / adversarii mei se bucurau inca de somn.

Si, in fine, cea de-a treia calitate pe care as vrea sa o mentionez ar fi, probabil, loialitatea si simtul responsabilitatii. Sunt genul de persoana care nu face promisiuni si nu isi asuma diverse responsabilitati cu usurinta (pe principiul ca prefer sa masor de zece ori, inainte de a taia o data), dar, din momentul in care am facut acel lucru, ma implic total si merg pana la capat, indiferent de consecinte. Si, cel mai bun exemplu la care ma pot gandi, il reprezinta diversele relatii (mai mult sau mai putin romantice) pe care le-am avut de-a lungul timpului. In primul rand, nu am facut niciodata promisiuni desarte, ci am fost intotdeauna sincer si am spus inca de la inceput ca nu voi putea vreodata sa iubesc (cu adevarat) o alta persoana in afara Danutei mele. Si, desi, asa cum am spus, nu se punea problema ca vreouna din respectivele fete sa fi reprezentat “marea mea dragoste”, am incercat totusi intotdeauna sa fac respectivele relatii sa mearga, sa fiu un “iubit model”, si, daca nu puteam sa le fac sa se simta iubite, atunci macar incercam din toate puterile sa le fac sa se simta apreciate si respectate. In plus, nu am fost niciodata eu cel care sa puna capat unei relatii, nici macar atunci cand as fi avut toate motivele din lume sa o fac, deoarece, de fiecare data, ma gandeam ca, pana la urma, daca lucrurile nu mergeau asa cum ar trebui, cel putin o parte din vina o purtam si eu, pentru ca nu reusisem sa anticipez problemele care ar putea aparea, inainte de a ma implica in respectiva relatie.

Si da, stiu, m-am intins prea mult cu calitatile, si cum deja “vin stirile peste noi” (ca sa folosesc o expresie “clasica” din perioada in care lucram la radio), o sa ma opresc aici, nu inainte insa de a te asigura ca nu fug de raspunsul legat de defecte si de a-ti promite ca acesta va fi subiectul de martea viitoare. :)

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon

File de jurnal (1 – 9 august 2015)

File de jurnal (1 – 9 august 2015)

Dupa cum spuneam si in articolul de marti, de-a lungul ultimilor ani, ajunsesem sa fiu exact genul de om pe care il dispretuiesc – prins intr-o adevarata “cursa a sobolanului” si incapabil sa gaseasca energia sau motivatia pentru a concepe un plan de evadare. Adevarul e ca lucrurile mergeau oarecum OK, nu aveam probleme deosebite sau ceva concret de care sa ma plang, asa ca imi era usor sa ma complac in acea stare de letargie si sa merg pe “pilot automat”, printr-o viata care parca nici macar nu mai era a mea, in care fiecare zi era aproape identica cu toate celelalte dinaintea ei si consta doar din munca (multa munca), cateva ore de jocuri pe calculator, eventual cate un film sau cate o carte si cam atat. Si, incet dar sigur, zilele s-au transformat in saptamani, saptamanile in luni si lunile in ani… ani din care, sincer sa fiu, nu cred ca am rams cu mare lucru (in afara, poate, de cativa banuti in cont).

Toate astea pana intr-o noapte (daca nu ma insel, chiar ultima noapte din iulie) cand, in timp ce faceam ordine prin calculator, am dat peste niste fotografii mai vechi (una din ele fiind, de altfel, si cea de la inceputul acestui articol), care mi-au amintit cat de fericit eram in acea perioada si, de asemenea, m-au facut sa realizez cat de mult imi lipseste vechiul meu stil de viata. Si, uite asa, chiar in acel moment, am hotarat ca a venit timpul sa imi iau viata inapoi, sa imi schimb mentalitatea, sa reincep sa lupt pentru a-mi transforma visele in realitate si, indiferent de cat de greu mi-ar fi, sa fac tot ceea ce va fi necesar pentru a reusi sa realizez acel “extra” in plus, stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”. Si, din fericire, de data asta, aceste hotarari nu au ramas doar la nivelul de idei si de planuri, ci am inceput, chiar de a doua zi, sa le pun in aplicare.

Primul pas l-a reprezentat identificarea acelor activitati care imi ocupau mai mult timp decat imi doream, iar, in cazul meu, rolul de “vinovati de serviciu” a revenit jobului si jocurilor. Munca este, in mod evident, necesara si, in marea majoritate a cazurilor, ultimul capitol care ar trebui sa fie sacrificat, dar cred ca, de data asta, am reprezentat exact exceptia de la regula, iar programul meu de lucru chiar a fost primul care a trebuit sa fie ajustat, deoarece ajunsesem sa fiu un adevarat workaholic, iar asta nu reprezinta, nici intr-un caz, o reteta pentru fericire. Asa ca m-am hotarat sa incerc o perspectiva complet diferita asupra muncii – astfel, daca pana acum incercam sa castig cat de mult se putea, de data asta am incercat sa calculez cam la ce suma ar trebui sa se ridice venitul meu pentru a-mi asigura tot ceea ce am nevoie si, odata calculul terminat, am hotarat sa muncesc doar atat cat e necesar pentru a-mi asigura respectiva suma; la urma urmei, banii ar trebui sa reprezinte doar un mijloc prin care sa ne putem realiza visele, nu un vis in sine.

In ceea ce priveste jocurile pe calculator, am luat decizia de a renunta complet si definitiv la MMO-uri, urmand ca, pe viitor, sa ma multumesc doar cu jocurile single player, unde nu exista nici un fel de presiune de a petrece mai mult timp decat iti permiti / esti dispus sa o faci, doar pentru a ramane competitiv. Sincer, nu a fost o decizie usor de luat, pentru ca, intr-un fel sau altul, de-a lungul ultimilor zece ani, genul asta de jocuri a tot facut parte din viata mea si mi-a oferit nu doar nenumarate satisfactii, ci si sansa de a cunoaste cateva persoane deosebite, care au ramas in viata mea si mult dupa ce drumurile noastre virtuale s-au despartit. Insa, pe de alta parte, stiu ca aceasta a fost decizia corecta si nu am de ce sa o regret, nici macar o secunda, pentru ca, pana la urma, MMO-urile nu insemnau pentru mine decat o placere de moment, care nu facea altceva decat sa ma distraga de la lucrurile cu adevarat importante din viata mea.

Urmatorul pas logic a constat in “realocarea resurselor”, adica a celor aproape treizeci de ore pe saptamana pe care am reusit sa le economisesc in urma celor doua schimbari mentionate mai sus. Astfel, in primul rand, weekendurile mi le-am lasat aproape libere (in sensul ca sambetele si duminicile voi mai lucra doar daca va fi vorba de un proiect urgent, care chiar nu suporta amanare), in ideea de a-mi permite cat mai multe evadari la munte (doar ca nu chiar acum, ci dupa ce voi reveni la o forma fizica decenta, care sa imi permita acest lucru, pentru ca desi da, “rotund” este o “forma”, nu e totusi forma potrivita pentru ascensiuni montane). Si, cum tot mai ramasesem cu vreo doua ore libere pe zi, m-am hotarat ca as putea foarte bine sa le folosesc pentru a redeveni activ in mediul online, asa ca am reinceput sa scriu (destul de constant, zic eu, avand noua zile, pana acum, in care am reusit sa ma tin de programul pe care singur mi l-am impus) atat aici, pe blog, cat si pe pagina de Facebook.

Si, pentru ca tot am pomenit de sport, nu pot sa inchei acest articol fara a spune cateva cuvinte si despre o alta provocare pe care mi-am lansat-o in acea seara – vreau sa reusesc sa slabesc cate un kilogram in fiecare saptamana, astfel incat, pana anul viitor, pe vremea asta, sa revin daca nu la forma, atunci macar la greutatea pe care o aveam acum zece ani, cand m-am lasat de box-thai. Si, cum, in clipa de fata, sunt un hipopotam sedentar de peste 130 de kilograme, iar reacomodarea la efort trebuie facuta treptat, mi-am propus sa incep lejer, cu cate 5.000 de pasi, 15 minute de bicicleta stationara si 15 minute de antrenament de tip bodyweight (constand, deocamdata, din genoflexiuni, abdomene si flotari) in fiecare zi, iar, pana in momentul de fata, in care scriu acest articol, pot spune ca sunt chiar multumit de faptul ca nu a existat nici macar o singura zi in care sa nu-mi realizez (ba chiar si depasesc) targetul.

In rest, nu foarte multe, dar incercand totusi sa fac o scurta enumerare:
– jocul pe care l-am jucat: Hearthstone;
– filmele la care m-am uitat (cele mai bune trei): Star Wars: Episode IV (rating personal – 7, rating IMDB – 8.7), Star Wars: Episode V (rating personal – 7, rating IMDB – 8.8), respectiv Star Wars: Episode VI (rating personal – 8, rating IMDB – 8.4).

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon

Provocari lunare

Provocari lunare

Spuneam, inca din primul meu articol, ca, in fiecare joi seara, voi incerca sa propun cate o tema de discutie, pe care, ulterior, sa o putem dezbate impreuna peste weekend (desi, la momentul in care scriu acest articol, sunt toate sansele din lume sa fiu singurul meu cititor, asa ca acest “impreuna” s-ar putea sa insemne, de fapt, un “eu, cu mine si cu Bogdan”). Iar, cum un monolog urmat de un cor aprobator si un ropot de aplauze reprezinta, din punctul meu de vedere, unul din cele mai plictisitoare scenarii posibile, promit sa incerc sa evit subiectele comode si sa vin, de fiecare data, cu propuneri de teme relativ controversate, care sa poata crea premizele unor dezbateri cu adevarat interesante.

Povesteam, in articolul de marti, cum ajunsesem sa fiu prins intr-o veritabila “cursa a sobolanului”, din care, efectiv, nu vedeam nici o solutie de “evadare”. Simteam ca viata trece, pur si simplu, pe langa mine, dar nu reuseam sa gasesc energia sau motivatia pentru a face efortul de a realiza acel “extra” in plus; stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”. In realitate insa, solutia pe care o cautam era chiar acolo, la doar un click distanta, intr-un bookmark pe care il salvasem acum cativa ani, dar de care uitasem complet pana zilele trecute, cand, in timp ce imi faceam ordine prin calculator, am nimerit accidental peste el. Si, cum, din pacate, sunt destul de sigur ca exista si alte persoane care se afla intr-o situatie asemanatoare, m-am hotarat ca astazi, la prima noastra tema de discutie saptamanala, sa incerc sa povestesc cate ceva despre aceasta solutie, cu mentiunea clara ca nu imi apartine mie, ci am preluat-o doar de la Matt Cutts.

De fapt, respectiva solutie este una cat se poate de simpla si tot ceea ce presupune este sa ne gandim la un lucru pe care ni l-am dorit dintotdeauna si, apoi, sa incercam sa realizam acel lucru, in mod constant, pe parcursul unei luni calendaristice, care se pare ca reprezinta exact perioada de timp necesara pentru a ne forma (sau a renunta la) un obicei. Astfel, exista o sansa destul de mare ca, la sfarsitul celor 30 de zile, sa ramanem cu o noua deprindere, care sa devina parte integranta a stilului nostru de viata; secretul consta, ca in atatea alte cazuri, in a ne alege provocari suficient de mari cat sa conteze, dar, in acelasi timp, suficient de mici incat sa reusim sa le ducem la indeplinire. De exemplu, daca ne alegem provocarea de a merge, in fiecare zi, pe jos pana la servici, sunt toate sansele din lume ca, odata luna trecuta, in prima zi mai ploioasa, sa fim tentati sa trisam si sa luam masina; pe de alta parte insa, daca ne alegem o provocare mai usoara, cum ar fi, de exemplu, aceea de a renunta la lift si de a urca pe scari, aceasta este o deprindere cu care, probabil, vom reusi sa ramanem si dupa sfarsitul lunii.

Bineinteles, asta nu inseamna ca fiecare luna trebuie sa vina doar cu provocari de “bun simt”; din cand in cand, putem, ba chiar e si recomandat, sa mai alegem si cate o provocare nebuneasca, “just for the fun or thrill of it”. De exemplu, anul asta, in noiembrie, am de gand sa ma alatur altor catorva zeci de mii de oameni din intreaga lume, care incearca sa scrie propriul lor roman de 50.000 de cuvinte, pornind de la zero, intr-o singura luna. Va fi romanul meu urmatorul bestseller? In mod sigur nu, ba chiar, din contra, pot spune cu mana pe inima ca e o reteta garantata pentru dezastru, deoarece imi lipseste orice fel de talent scriitoricesc si, in plus, va fi un roman scris pe fuga, in doar 30 de zile, pe care nu voi avea curajul sa-l arat nici macar celor mai apropiati prieteni. Dar, pe de alta parte, va fi un vis implinit, iar, daca cumva, vreodata, prin absurd, voi ajunge sa ma intalnesc cu G.R.R. Martin, in loc sa ma prezint drept “un mare fan”, voi putea sa spun, fara a minti (prea mult), “si eu sunt un romancier”.

Avantajele acestui “stil de viata”, pentru ca da, cred ca pot sa il numesc astfel, sunt destul de multe, iar, in continuare, voi incerca sa le enumar pe cele mai importante trei. In primul rand, aceste provocari reprezinta un exercitiu extrem de util pentru a ne antrena vointa si simtul responsabilitatii, pentru ca, in fiecare zi, va trebui sa ne luptam cu tentatia de a alege calea mai usoara si de a renunta. In al doilea rand, fiecare provocare pe care vom reusi sa o ducem la indeplinire va avea un efect pozitiv garantat asupra increderii in fortele proprii, mai ales in acele perioade ale vietii in care nimic altceva nu pare sa mearga asa cum ne-am dori. In fine, in al treilea rand, aceste provocari ne vor ajuta sa invatam sa facem mai usor pasul de la “a planifica” la “a realiza”, un pas pe care, din pacate, foarte multi dintre noi nu reusim sa il facem decat cu foarte mare greutate, iar uneori chiar deloc (si pot paria ca, daca te gandesti bine, si tu poti gasi cateva lucruri pe care ti-ai dorit sa le faci, dar care nu au depasit niciodata stadiul de planuri).

La toate acestea, se vor adauga, evident, si deprinderile pozitive pe care vom reusi sa ni le formam in timp, insa principalul beneficiu, din punctul meu de vedere, il reprezinta faptul ca vom reusi sa ne rupem din monotonie si, in loc sa privim pasivi cum viata trece pe langa noi, luna dupa luna, aproape fara sa ne dam seama, vom reusi sa dam fiecarei luni propria ei identitate si, chiar mai mult decat atat, sa o facem sa conteze cu adevarat. De exemplu, pentru mine, luna august a anului 2015 imi va ramane pentru totdeauna in minte drept luna in care am redevenit activ in online si m-am reapucat de sport, iar luna noiembrie drept luna in care am scris primul meu roman. :))

Daca vrei sa auzi (in intregime si in limba engleza) discursul lui Matt Cutts, care m-a inspirat sa scriu acest articol o poti face fie aici (pe ted.com), fie aici (pe YouTube).

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon