Cateva cuvinte la inceput de drum

Bogdan Epureanu

Nu m-am priceput si nici nu mi-a placut vreodata sa vorbesc despre mine, asa ca, de fiecare data cand acest lucru a fost posibil, am preferat sa incerc sa ii las pe ceilalti sa ma cunoasca prin intermediul faptelor si nu a vorbelor mele; se pare insa ca, de data asta, nu am de ales si trebuie sa incerc sa ma prezint de unul singur. Ei bine, ma numesc Bogdan Epureanu, locuiesc in Botosani, acelasi oras in care, acum aproape 35 de ani (mai precis in septembrie 1980), am vazut pentru prima data lumina zilei si lucrez ca si consultant independent in domeniul IT. Am multe pasiuni, mult prea multe pentru a le enumera aici, dar cele mai importante sunt calatoriile (in special cele montane), sporturile extreme (in special parasutismul), jocurile de societate (in special sahul) si jocurile pe calculator (in special cele de strategie).

Desi sunt (sau cel putin imi place sa cred ca sunt), inca, destul de tanar, pot spune ca am acumulat o bogata experienta de viata si ca, in cei aproape 35 de ani ai mei, am trecut prin mai multe incercari decat le este dat majoritatii oamenilor sa aiba parte intr-o viata intreaga. Am fost suficient de norocos incat sa-mi gasesc sufletul pereche si sa ma bucur de o poveste de dragoste mai frumoasa ca-n filme, dar nu intr-atat, incat povestea noastra sa dureze o eternitate si sa treaca si dincolo de moarte. Am experimentat drumul catre succes si am avut satisfactia de a reusi sa ajung in varf (ba chiar de mai multe ori, nu o singura data), dar, de asemenea, am simtit, pe propria piele, cat de usor este sa te prabusesti si, apoi, cat de greu este sa o iei de la capat si sa trebuiasca sa incerci sa iti recladesti viata pornind de la zero.

Incercand sa fiu un pic mai plastic, as spune ca imi place sa iau tot ce se poate de la viata, fara sa las nimic important sa treaca pe langa mine; traiesc cu pasiune fiecare moment, astfel incat, atunci cand voi ajunge la inevitabila destinatie a calatoriei noastre prin lume si prin viata, sa nu am nici un regret si sa pot striga cu ultimele mele puteri “WooHoo! What a hell of a ride!”. Vad viata ca pe un urias labirint, care ascunde o multime de experiente care asteapta sa fie traite, o multime de locuri care asteapta sa fie descoperite, o multime de oameni care asteapta sa fie cunoscuti si, mai ales, o multime de provocari care asteapta sa fie acceptate. Urasc esecurile si ma consider un invingator, fiindca sunt intotdeauna pregatit sa fac fata unor situatii neprevazute, sa raspund unor noi provocari si, in general, sa depasesc orice obstacole pe care oamenii sau viata insasi le-ar ridica in drumul meu.

Desi incerc sa petrec cat mai mult timp alaturi de acei oameni apropiati sufletului meu, programul incarcat si stilul de viata seminomad care ma caracterizeaza, fac ca acest lucru sa nu fie intotdeauna posibil. Si, uite asa, din dorinta de a trece peste aceste impedimente spatio-temporale si de a reusi sa tin legatura cu toti cei dragi, chiar si atunci cand fizic ma aflu departe de ei, a luat nastere aceste blog. Vreau sa mentionez, inca de la inceput, ca nu sunt si nici nu imi propun sau doresc sa devin un blogger profesionist, iar acest jurnal online este, mai degraba, unul personal. Asa ca, daca ai ajuns aici cautand orice altceva decat noutati legate de mine, de gandurile mele, de pasiunile mele sau de proiectele in care sunt implicat, ar fi, probabil, cel mai bine sa te intorci din drum, inca de pe acum, pentru ca, altfel, sunt toate sansele sa ramai dezamagit. Pe de alta parte insa, daca special pentru asta ai batut atata amar de drum virtual, vreau sa-ti urez bun venit si sa te invit, alaturi de mine si de ceilalti prieteni ai mei, la un foc de tabara virtual, pentru a-ti spune povestea calatoriilor mele prin lume si prin viata.

Intentionez sa public cate trei articole pe saptamana – in fiecare marti seara, cand voi scrie despre lucrurile importante din viata mea, in fiecare joi seara, cand voi incerca sa propun cate o tema de discutie, pe care, ulterior, sa o putem dezbate impreuna peste weekend si, in fine, in fiecare duminica seara, cand voi povesti ce am mai facut in saptamana respectiva; de asemenea, voi incerca sa intru pe blog in fiecare seara, pentru a raspunde la comentariile adunate peste zi. Sunt insa constient ca e foarte posibil sa existe perioade in care nu voi reusi sa ma tin de acest program, asa ca vreau sa imi cer scuze, inca de pe acum, pentru acele momente in care articolele sau comentariile vor aparea cu intarziere, sau chiar nu vor aparea deloc.

Ar mai fi, probabil, multe lucruri care ar putea fi spuse, dar, asa cum am precizat inca de la inceput, chiar nu imi place sa vorbesc despre mine, asa ca o sa ma opresc aici si o sa te las pe tine, cititorule, sa descoperi, in timp, celelalte lucruri care ma caracterizeaza; iar, un loc foarte bun de unde ai putea incepe sa faci acest lucru, il reprezinta paginile despre mine, despre blog sau articolele publicate in categoriile despre mine, gandurile mele si, respectiv, file de jurnal. De asemenea, daca crezi ca am omis ceva important sau, pur si simplu, daca ai o anumita curiozitate, nu uita ca tot ceea ce trebuie sa faci pentru a primi un raspuns, este sa imi adresezi o intrebare. :)

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon

Timp versus bani

Timp versus bani

E din nou joi, ceea ce inseamna ca e momentul sa propun un nou subiect controversat si sa ma pregatesc sa joc, inca o data, rolul avocatului diavolului; din fericire insa, de data asta, acest lucru nu va presupune nici un efort, deoarece, ceea ce voi spune, reprezinta, in foarte mare masura, chiar modul meu de a gandi.

De-a lungul timpului, nevoia m-a invatat sa fac tot felul de lucruri, astfel incat, am ajuns astazi la punctul in care pot spune, fara nici un fel de aroganta, ca m-as descurca decent in aproape orice situatie… de la reamenajarea locuintei, pana la gatitul oricarui fel de mancare, sau de la cablatul si configuratul unei retele de ‘nspe mii de calculatoare, pana la amenajarea unei tabere in mijlocul padurii. Cu toate acestea, sunt foarte putine lucrurile pe care le si fac in mod normal, in viata de zi cu zi, pentru toate celelalte preferand sa platesc pe unul sau pe altul, pentru a le face in locul meu; si, ca sa dau un exemplu dus la extrem, au fost cateva ocazii in care am platit pe altcineva pana si ca sa-mi instaleze cate un Windows, in conditiile in care imi castig existenta din IT, iar respectiva operatiune am facut-o in trecut de cateva sute de ori. Da, stiu, sunt un tip ciudat; insa, realitatea este ca, pe langa acest lucru (pe care, de altfel, nici nu l-am contestat vreodata), am si doua motive, cat se poate de logice, care sa-mi justifice comportamentul.

Primul, peste care voi incerca sa trec destul de repede, pentru a-mi ramane mai mult timp pentru cel de-al doilea, care reprezinta, de fapt, subiectul acestui articol, este ca “decent” nu reprezinta intotdeauna un standard multumitor. De exemplu, da, e adevarat, stiu sa tencuiesc, sa zugravesc, sa vopsesc, sa pun un parchet, o gresie sau o faianta si, pana la un anumit punct, sa repar o instalatie electrica sau sanitara defecta; si nu, nu vorbesc aici doar la nivel teoretic, sunt lucruri pe care chiar le-am facut, cel putin o data, cand, in perioada in care eram inca in Iasi, am renovat apartamentul de acolo aproape de unul singur. Insa, e la fel de adevarat ca, in nici un caz, rezultatul nu ar putea fi catalogat mai sus de “decent”, iar diferenta fata de situatia in care treaba ar fi fost facuta de cineva calificat, cu suficienta experienta in spate, ar fi cat se poate de vizibila… de exemplu, peretii tencuiti si zugraviti de mine ar mai avea denivelari, placile de gresie sau de faianta nu s-ar alinia chiar perfect, iar instalatia electrica sau cea sanitara ar fi mai degraba carpite decat reparate.

Insa, chiar si daca nu ar exista acest prim motiv, foarte probabil ca as continua sa platesc, pe unul sau pe altul, pentru a indeplini multe din aceste sarcini in locul meu, iar motivul pentru acest lucru nu il reprezinta comoditatea, ci un “calcul economic” elementar, care spune ca a face singur toate aceste lucruri, ar putea ajunge sa ma coste mai mult decat daca as plati pe cineva sa le faca in locul meu; si da, stiu, ceea ce spun acum nu pare sa aiba prea mult sens, asa ca o sa incerc sa explic in cateva cuvinte care este logica din spatele acestei afirmatii. Ei bine, asa cum povesteam si aici, de cand ma stiu, am preferat sa ma feresc de locurile de munca stabile, cu un program si un salar fix, si am ales sa lucrez ca freelancer, ceea ce inseamna ca imi pot face singur programul, iar veniturile sunt direct proportionale cu cantitatea (si, evident, calitatea) muncii prestate, castigurile variind in functie de o multime de factori, dar, in cazul meu, chiar si in cele mai pesimiste scenarii, neputand sa coboare sub pragul de 50 de lei pe ora. Ori, tocmai aici e cheia intregului calcul, deoarece, odata ce am reusit sa “pun un pret” pe timpul meu, pot face oricand transformari intre cele doua “valute”.

Si, pentru exemplificare, o sa iau un caz practic, inspirat din viata de zi cu zi. Nu pot spune ca sunt un maniac al ordinii, dar imi place ca, o data pe luna, sa fac o curatenie generala si sa stiu ca, macar pentru cateva zile, toata casa straluceste de curatenie. Prima (si cea mai comuna) solutie ar fi sa pun mana pe mop, pe aspirator si pe alte asemenea “instrumente de tortura” si sa imi petrec cateva ore (sa zicem vreo patru) trebaluind prin casa – costurile fiind, evident, zero. A doua solutie ar fi sa platesc pe cineva sa vina sa faca acest lucru in locul meu, iar, in timpul asta, eu sa stau la calculator si sa muncesc (lucru care, oricum, ma atrage mai mult decat ideea de a face smotru) – operatiune pentru care ar trebui (la preturile din Botosani) sa scot din buzunar vreo 50 de lei, doar ca, in acest timp, eu as castiga cel putin doua sute, deci as ramane cu un profit de minim 150 de lei. A treia solutie ar fi, de asemenea, sa platesc pe cineva sa faca respectiva treaba in locul meu, iar in timpul asta eu sa imi impart timpul – doua ore la calculator, muncind, iar celelalte doua ore, pe canapea, in fata televizorului, cu o pizza si o bere in mana – costurile s-ar ridica la 100 de lei (50 pentru curatenie, 50 pentru pizza si bere), bani pe care i-as acoperi fara probleme in cele doua ore de munca, asa ca as ramane “in profit” cu orele de relaxare. Sincer, de multe ori, imi este greu sa ma hotarasc intre ultimele doua variante, insa, cu certitudine, niciodata nu o aleg pe prima. ;)

Evident, lucrurile nu sunt la toata lumea la fel de simple si de clare ca in cazul meu, insa ideea de baza ramane aceeasi… timpul costa bani, iar, de multe ori, a plati pe cineva sa faca unele lucruri in locul nostru se poate dovedi a fi solutia mai placuta si chiar mai rentabila.

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon

Planuri de viitor

Planuri de viitor

Daca, pana acum, in articolele de marti, am tot vorbit despre mine, cel din prezent, pentru astazi m-am gandit la o abordare usor diferita, si anume sa povestesc cate ceva despre planurile mele de viitor, planuri pe care sper sa reusesc sa le realizez in urmatorii zece ani, adica pana voi ajunge la varsta de 45 de ani.

Si, probabil, de departe cel mai controversat din planurile mele de viitor, care a atras intotdeauna priviri mirate atunci cand l-am povestit, este cel legat de cariera si de situatia mea financiara. Ei bine, ideea este ca la 45 de ani, varsta la care marea majoritate a oamenilor de-abia incep sa se bucure cu adevarat de cariera lor, care cam pe atunci isi atinge apogeul, eu unul vreau sa ma “pensionez”. Si da, stiu, poate parea ciudat ca spun acest lucru tocmai acum, in conditiile in care, nu mai departe de acum doua saptamani, povesteam cat de OK este jobul meu si cat de multe satisfactii imi ofera. Insa realitatea este ca, desi imi place munca mea si nu as schimba-o pentru nimic in lume, sunt, totusi, alte lucruri care imi plac infinit mai mult (cum ar fi, de exemplu, sa calatoresc), si, avand de ales, nu as avea nici un fel de remuscari ca, la momentul potrivit, sa renunt la munca si sa-mi dedic toata energia respectivelor pasiuni.

Tocmai de aceea, inca de acum ceva mai mult de zece ani, cand acest plan de-abia se contura ca si idee, am ales sa incep sa strang / investesc marea majoritate a banilor pe care ii castig, in loc sa ii cheltui pe tot felul de “prostii” (gen masini scumpe, haine de firma, hoteluri sau cluburi de fite, gadgeturi de-abia lansate, etc), astfel incat, pana in momentul in care voi implini 45 de ani, sa incerc sa imi asigur un venit pasiv care sa imi permita sa ma “pensionez” linistit si sa ma pot concentra pe celelalte lucruri importante din viata mea. Si, din fericire, eforturile si sacrificiile mele din toti acesti ani nu au fost in zadar, astfel incat astazi, cand ma aflu exact la jumatatea acestui drum, pot lasa modestia deoparte si spune ca, in ciuda crizei si situatiei economice generale din ultimii ani, am reusit, nu doar sa ma mentin “in grafic”, ci chiar sa il depasesc pe alocuri, asa ca, in conditii normale, nu ar trebui sa existe nici un fel de probleme in a-mi realiza acest plan.

Trecand de la cariera la familie, in ciuda faptului ca multi ma considera exemplul perfect de burlac convins, realitatea este ca imi doresc ca, la un moment dat (preferabil mai devreme decat mai tarziu), sa gasesc acea persoana care sa ma faca sa vreau sa-mi petrec restul vietii alaturi de ea; si nu, nu vorbesc aici de dragoste, pentru ca, de iubit cu adevarat, cred ca putem sa iubim o singura data in viata, ori, pentru mine, acest lucru s-a intamplat deja demult, ci doar de o relatie bazata pe un nivel ridicat de compatibilitate, intelegere si respect reciproc. Acum cativa ani, as fi spus, probabil, ca imi doresc si unul sau doi copii, insa, in clipa de fata, cred ca pot spune cu destula certitudine ca, pentru mine, acest tren a trecut deja; am fost si sunt de parere ca toate lucrurile trebuie facute la timpul lor, iar daca acest lucru nu s-a intamplat pana acum, sa mi-l doresc in continuare ar fi doar o dovada de egoism. Deasemenea, un copil are nevoie de stabilitate (daca nu din alte motive, cel putin pentru ca trebuie sa mearga la scoala in fiecare zi), nu de un stil de viata seminomad asa cum imi doresc eu.

Si, ajungand la acest punct, asa cum spuneam si aici, al treilea plan de viitor al meu este acela de a urma exemplul lui Gary Arndt, de a ma rupe, pentru a doua oara in viata (si probabil de data asta definitiv), de Botosaniul natal, si de a porni la drum; sa fiu in continua miscare, azi intr-un loc, maine in altul – un calator in adevaratul sens al cuvantului, un om pornit sa descopere lumea, dar nu asa cum arata ea in filme sau in carti, ci asa cum arata privita prin ochii mei. Iar marele meu avantaj este ca am un job care imi permite acest lucru, deoarece nu ma constrange la un anumit program sau la un anumit loc de munca (practic, atata timp cat am o conexiune activa la Internet, pot sa-mi desfasor activitatea de oriunde din lume) si, oricum, asa cum am spus si mai sus, la 45 de ani am de gand sa ma “pensionez”, asa ca, din acel moment, stresul va fi cu atat mai mic. Tot ce imi mai ramane acum de facut (si nu, nu imi fac iluzii ca va fi o misiune usoara) e sa gasesc acea persoana speciala de care vorbeam, care sa-mi impartaseasca ideile, convingerile si dragostea pentru calatorii si care, la randul ei, sa aiba un job care sa-i permita acelasi nivel de flexibilitate (si da, stiu, asta inseamna, foarte probabil, tot o “calculatorista”).

Pensionar la 45 de ani? Casatorit, fara insa a iubi sau a vrea copii? Calator in jurul lumii, fara un loc pe care sa-l numeasca acasa? Da, onorata instanta, pledez vinovat pentru toate acestea, cat si pentru acuzatia de a fi un ciudat si un excentric, dar zau ca nu imi pare rau. ;)

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon