Provocari lunare

Provocari lunare

Povesteam in jurnalul de saptamana trecuta cum ajunsesem sa fiu prins intr-o adevarata “cursa a sobolanului”, din care nu aveam energia sau motivatia sa evadez; simteam ca viata trece, pur si simplu, pe langa mine, si, totusi, nu reuseam sa gasesc nici o solutie pentru a schimba situatia. In realitate insa, solutia era acolo, la doar un click distanta, intr-un bookmark pe care il salvasem candva, dar de care aproape uitasem. Si, cum, din pacate, sunt destul de sigur ca mai sunt si alte persoane care se afla (inca) in situatia in care ma aflam si eu, m-am hotarat ca astazi, la tema de discutie a saptamanii, sa incerc sa vorbesc despre respectiva (posibila) solutie, cu mentiunea clara ca nu imi apartine mie, ci lui Morgan Spurlock, de la care am preluat-o prin intermediul lui Matt Cutts.

Si, de fapt, solutia este una cat se poate de simpla – tot ceea ce trebuie sa facem este sa ne gandim la ceva ce ne-am dorit sa facem dintotdeauna si, apoi, sa incercam sa realizam acel lucru, constant, pentru urmatoarele 30 de zile, care se pare ca reprezinta exact perioada de timp necesara pentru a ne forma (sau a renunta la) un obicei. Astfel, exista o sansa destul de mare ca, la sfarsitul celor 30 de zile, sa ramanem cu o noua deprindere, care sa devina parte integranta a stilului nostru de viata; secretul consta, ca in atatea alte cazuri, in a ne alege provocari suficient de mari cat sa conteze, insa suficient de mici cat sa reusim sa le ducem la indeplinire. De exemplu, daca ne alegem provocarea de a merge pe jos la serviciu, sunt toate sansele din lume ca, odata luna trecuta, in prima zi ploioasa, sa revenim la obiceiul de a lua masina; pe de alta parte, daca ne alegem o provocare mai simpla, de exemplu de a renunta la lift si de a urca pe scari, aceasta este o deprindere care are toate sansele sa ramana si dupa sfarsitul lunii.

Bineinteles, asta nu inseamna ca fiecare luna trebuie sa aiba o provocare de “bun simt”; uneori putem, pur si simplu, sa ne alegem o provocare nebuneasca, “just for the fun or thrill of it”. De exemplu, anul asta, in noiembrie, am de gand sa ma alatur altor mii de oameni care incearca sa scrie propriul lor roman de 50,000 de cuvinte, pornind de la zero, intr-o singura luna. Va fi urmatorul bestseller? In mod sigur nu, ba chiar din contra, e o reteta garantata pentru dezastru, deoarece imi lipseste orice fel de talent scriitoricesc si, in plus, va fi un roman scris in viteza, in doar 30 de zile, pe care nu voi avea “curajul” sa-l arat nici macar celor mai apropiati prieteni. Dar, pe de alta parte, va fi un vis implinit, iar, daca vreodata voi ajunge sa ma intalnesc cu G.R.R. Martin, in loc sa ma prezint drept un “mare fan”, voi putea sa spun “si eu sunt un romancier”, fara a minti (prea mult).

Avantajele acestui “stil de viata”, pentru ca da, cred ca pot sa il numesc asa, sunt destul de multe si, in continuare, voi incerca sa le enumerez pe cele mai importante (cel putin din punctul meu de vedere). In primul rand, aceste provocari reprezinta un exercitiu extrem de util pentru a ne antrena vointa si simtul responsabilitatii, pentru ca, in fiecare zi, va trebui sa ne luptam cu tentatia de a alege calea mai usoara si de a renunta. In al doilea rand, fiecare provocare pe care vom reusi sa o ducem la indeplinire, va avea un efect cat se poate de pozitiv asupra increderii in fortele proprii, mai ales in acele perioade ale vietii cand nimic nu pare sa mearga cum trebuie. In al treilea rand, aceste provocari ne vor ajuta sa facem mai usor pasul de la “a planifica” la “a realiza”, un pas pe care, din pacate, foarte multi dintre noi nu il facem decat cu foarte mare greutate, uneori chiar deloc (pot paria ca, si in cazul tau, exista cel putin cateva lucruri pe care ti-ai dorit sa le faci, pe care ti-ai planificat sa le faci, dar, pe care, totusi, nu ai ajuns sa le faci niciodata).

La toate acestea se adauga, evident, deprinderile pozitive cu care vom fi ramas ca urmare a acestor provocari lunare, insa principalul beneficiu, din punctul meu de vedere, este ca vom reusi sa ne rupem din monotonie si, in loc sa privim pasivi cum viata trece pe langa noi, luna dupa luna, vom reusi sa dam fiecareia din aceste luni propria ei identitate. De exemplu, pentru mine, iunie este luna in care am redevenit activ in online si am reinceput sa alerg, iulie va fi luna in care voi incerca sa fiu mai sociabil si sa ies mai mult, iar noiembrie va fi luna in care voi scrie primul meu roman. :))

Puteti vedea, in intregime (ma rog, e cam mult spus “in intregime”, cand vorbim de un filmulet de doar trei minute), discursul care “m-a inspirat” sa scriu acest articol aici (si, apropo, puteti gasi o multime de alte asemenea filmulete interesante pe ted.com – e unul din siteurile mele preferate si vi-l recomand cu caldura).

Acelasi filmulet (e drept, de data asta fara transcript) il puteti gasi si pe YouTube:

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon

Calitati si defecte (astazi defecte)

Calitati si defecte (astazi defecte)

Asa cum promiteam inca de martea trecuta, astazi voi continua raspunsul la acea intrebare legata de “cele mai importante trei calitati si trei defecte ale mele”, incercand sa acopar partea legata de defecte. Si, cum e o tema pe care as putea sa vorbesc o zi intreaga fara sa o epuizez, nu o sa mai pierd timpul cu introducerea si o sa intru direct in subiect; si nu, nu o sa fie un raspuns diplomatic, in genul celor oferite de politicieni sau de concurentele la concursurile de miss. :)

Probabil, cel mai mare defect al meu il reprezinta faptul ca sunt egoist si incapabil sa empatizez cu persoanele din jurul meu. E drept, nu este un lucru foarte vizibil din exterior, deoarece sunt alte cateva trasaturi de caracter (de exemplu un foarte dezvoltat simt at echitatii), care compenseaza in mare masura acest defect, dar ele nu fac, de fapt, decat sa ascunda felul meu de a fi. Si, ca sa te ajut sa intelegi mai bine ceea ce vreau sa spun, o sa iti dau un exemplu concret, care s-a intamplat acum cativa ani. In urma unui accident nefericit, un prieten (nu foarte bun, dar totusi prieten) de-al meu si-a incheiat socotelile cu lumea asta, iar iubita lui, care si ea, la randul ei, imi era (oarecum) prietena, m-a rugat sa nu o las sa ramana singura, ci sa stau cu ea in acea seara. Ideea e ca da, am facut “ceea ce trebuia” – am mers, am stat cu ea toata noaptea, am ascultat-o, am tinut-o in brate si i-am spus ceea ce stiam ca isi dorea sa auda in acele momente. Problema insa era ca eu nu simteam nici un fel de tristete – nici pentru el ca nu mai era, nici pentru ea ca ramasese singura – pur si simplu, lucrul care ma preocupa cel mai mult in acele momente era ca imi pierdeam questurile zilnice de la WoW.

Mergand mai departe, un alt defect, si, de data asta, unul cat se poate de vizibil si de deranjant pentru ceilalti, il reprezinta faptul ca sunt o persoana extrem de critica. Am asteptari foarte mari de la oamenii din jurul meu (desi niciodata mai mari decat de la mine insumi) si atunci cand respectivele asteptari nu imi sunt satisfacute, imi exprim dezamagirea intr-un mod cat se poate de evident. Ideea e ca, in mintea mea, perfectiunea ar trebui sa reprezinte standardul catre care sa tindem cu totii, asa ca, indiferent de cat de mult ne-am stradui, intotdeauna va fi loc si de mai bine, iar eu tocmai pe acele detalii care pot fi inca imbunatatite ma voi concentra, iar un “not too bad” e probabil complimentul maxim pe care sunt capabil sa il fac, in mod sincer, cuiva. Adauga in aceasta ecuatie incapacitatea mea de a empatiza cu alte persoane, precum si faptul ca mintea mea e orientata inspre rezolvarea problemelor, nu inspre vaicareala si iti poti imagina ce usor poate degenera o discutie in care tu te plangi de problemele pe care le ai cu iubitul/a, prietenii, colegii, sefii, profesorii, parintii, etc si astepti sa fii compatimit(a), iar, in schimb, eu nu fac decat sa punctez lucrurile pe care ai fi putut sa le faci diferit pentru a nu ajunge la acele probleme.

Si, in fine, cu mentiunea ca, desi reprezinta un defect in acceptiunea majoritatii, eu unul nu il consider tocmai un defect, ar trebui, probabil, sa mentionez ca nu sunt un jucator de echipa si, in general, nu sunt dispus sa fac compromisuri. De exemplu, cand un om normal vrea sa evadeze pentru un weekend, isi cheama prietenii si se sfatuieste cu ei unde sa mearga si ce sa faca. Eu, pe de alta parte, cand vreau sa fac asta, imi stabilesc mai intai programul si abia apoi imi chem prietenii si le spun ceva de genul: “Eu weekendul asta merg pe Ceahlau; plecarea sambata dimineata la ora cinci de la autogara RVG. Daca mai vrea cineva sa mearga, sa imi spuna pana joi seara, ca sa stiu cate locuri sa rezerv la Dochia.”, iar apoi, indiferent de raspunsurile lor, sambata dimineata ma aflu oricum in drum spre Ceahlau, chiar cu riscul de a fi singur in acel autobuz. Si, la fel, actionez in aproape orice alta situatie; nu sunt genul de persoana care sa se “supuna majoritatii”; daca eu vreau un lucru, iar restul / majoritatea vor alt lucru, atunci, pur si simplu, aleg sa imi vad (singur) de treaba mea si ii las pe ei sa-si vada de a lor.

Calitati, defecte… fiecare separat si toate impreuna ne definesc ca oameni; am raspuns la aceasta intrebare cat se poate de sincer, nu pentru a incerca sa te impresionez, sa te atrag sau sa te indepartez, ci, pur si simplu, pentru a te ajuta sa iti faci o imagine mai completa despre omul care iti este gazda virtuala aici pe blog. Si, nu uita ca, daca vrei sa afli ori ce altceva despre mine, tot ceea ce trebuie sa faci pentru a primi un raspuns, este sa imi adresezi o intrebare. :)

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon

File de jurnal (19 – 28 iunie 2015)

File de jurnal (19 - 28 iunie 2015)

Asa cum va spuneam si aici, pentru o perioada destul de lunga din viata mea, ajunsesem sa fiu exact genul de om pe care il dispretuiesc – prins intr-o adevarata “cursa a sobolanului” din care nu aveam energia sau motivatia sa evadez. Nu spun, era oarecum OK, nu aveam probleme deosebite sau ceva anume de care sa ma plang, dar, totusi, simteam ca viata trece, pur si simplu, pe langa mine, fiecare zi fiind aproape identica cu cele dinaintea ei – munca, munca, munca, cate un joc pe calculator, eventual cate un film sau o carte si asta era tot; si, incet dar sigur, zilele s-au transformat in saptamani, saptamanile in luni si lunile in ani… ani din care, sincer, nu am ramas mai cu nimic.

Toate astea pana intr-o noapte, acum ceva mai mult de o saptamana, cand, in timp ce faceam ordine prin calculator, am dat peste niste fotografii mai vechi (una din ele fiind si cea de la inceputul acestui articol), mi-am amintit cat de fericit eram in perioada in care au fost facute si am realizat cat de mult imi lipseste, de fapt, vechiul meu stil de viata. A fost seara in care am luat hotararea ca a venit timpul sa imi iau viata inapoi, sa reincep sa lupt pentru a-mi transforma visele in realitate si, indiferent de cat de greu mi-ar fi, sa fac tot ceea ce va fi necesar pentru acel “extra” in plus, stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”. Insa schimbarile nu au fost doar la nivel de principii si de atitudine, ci, bineinteles, si in planul lucrurilor concrete.

In primul rand, am realizat ca, desi munca e, evident, necesara, exista totusi un punct in care trebuie sa spui stop, iar a fi un workaholic nu este in nici un caz o reteta pentru fericire, asa ca m-am hotarat sa incerc o perspectiva complet noua asupra programului meu de lucru. Astfel, daca pana in acest moment, incercam sa castig cat mai mult, acum mi-am facut un calcul cam cat ar insemna un venit “suficient” pentru tot ceea ce imi doresc (si am noroc ca nu imi doresc lucruri extravagante) si sa muncesc doar atat cat e nevoie pentru a castiga ceva mai mult decat acel “suficient”; la urma urmei, banii ar trebui sa reprezinte doar un mijloc prin care sa ne putem realiza visele, nu un vis in sine.

O a doua schimbare majora o constituie faptul ca m-am hotarat sa renunt definitiv la jocurile de tip MMO, care, intr-un fel sau altul, au tot facut parte din viata mea in ultimii zece ani, urmand ca, pe viitor, sa ma rezum doar la jocurile single player, unde nu exista nici un fel de presiune de a juca mai mult timp decat iti permiti / esti dispus sa o faci, doar pentru a ramane competitiv. Nu ma intelege gresit, nu regret nici macar o clipa din timpul petrecut in aceste jocuri, deoarece mi-au oferit nu doar nenumarate satisfactii si momente frumoase, ci si sansa de a cunoaste, de-a lungul timpului, cateva persoane deosebite. Cu toate acestea, cred ca a venit timpul sa le transform in amintiri si sa merg mai departe, concentrandu-ma pe alte aspecte ale vietii mele care, cred eu, pot sa-mi ofere mai multe asemenea “beneficii”.

Aceste doua schimbari m-au ajutat sa economisesc un minim de patru ore pe zi in timpul saptamanii si, deasemenea, mi-au lasat weekendurile aproape libere (in sensul ca sambetele si duminicile voi mai lucra doar daca va fi vorba de un proiect urgent, care nu suporta amanare). Iar, daca pentru weekenduri planurile presupun cat mai multe evadari la munte (de indata ce voi reveni la o forma fizica decenta, care sa imi permita acest lucru, pentru ca desi da, “rotund” e o “forma”, nu e totusi forma potrivita pentru ascensiuni montane), cele patru ore din timpul saptamanii m-am hotarat sa le impart intre trei activitati pe care le-am tot neglijat in acesti ultimi ani – sportul, iesirile in oras si prezenta in mediul online.

Iar, daca partea cu iesirile in oras a ramas doar la stadiul de idee (nu din lipsa de interes, ci, pur si simplu, din lipsa de “oferte” interesante), in ceea ce priveste sportul si prezenta in mediul online, pot spune ca sunt destul de multumit de ceea ce am reusit sa fac in aceasta saptamana. Astfel, pe partea cu sportul, am iesit in fiecare zi la alergat (e drept, deocamdata nu mai mult de unu – doi kilometri pe zi, dar incercand ca, de fiecare data, sa cresc cate putin atat distanta cat si ritmul) si, in plus, am inceput si un interesant program de antrenament; deasemenea, pe partea cu onlineul, am reinceput sa scriu (destul de constant zic eu – zece zile in care am reusit sa ma tin de “programul” pe care mi l-am impus) atat aici pe blog, cat si pe pagina mea de facebook.

In rest, nu foarte multe, dar incercand totusi sa fac o scurta enumerare:
– jocul pe care l-am jucat: Hearthstone;
– serialul la care m-am uitat: Orange is the new black (sezonul trei).

Citeste si da mai departe:
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrShare on StumbleUpon