Bogdan Epureanu

Povestea calatoriilor mele prin lume si prin viata

Menu Close

File de jurnal (I)

Povesteam in articolul de miercurea trecuta cum, in ultimii ani, ajunsesem sa fiu exact genul de om pe care il dispretuiesc cel mai mult – prins intr-o veritabila “cursa a sobolanului” si incapabil sa gasesc energia sau motivatia pentru a incerca macar sa evadez. Nu ma intelege gresit, situatia nu era nici intr-un caz una catastrofala, ba chiar, din contra, as putea spune ca imi mergea destul de bine, ca nu aveam nicio problema deosebita si nici ceva concret de care sa ma plang. Si, daca stau si ma gandesc bine, probabil asta a fost si motivul pentru care mi-a venit atat de usor sa ma complac in acea stare de letargie si sa merg pe pilot automat printr-o viata care parca nici macar nu mai era a mea, in care fiecare zi era aproape identica cu cele dinaintea ei si consta doar din munca, jocuri pe calculator si, eventual, cate un film sau cate o carte din cand in cand. Si, uite asa, incet dar sigur, zilele s-au transformat in saptamani, saptamanile in luni si lunile in ani… ani din care, sincer sa fiu, nu prea am ramas cu mare lucru.

Si poate ca lucrurile ar fi continuat in aceeasi nota inca mult si bine, daca, acum cateva luni, intr-o noapte mult prea calduroasa de vara, in care nu aveam pic de somn, nu m-as fi lasat cuprins de melancolie si nu as fi inceput sa ma uit prin arhiva personala de fotografii. Nu as putea spune cu certitudine cate ore am pierdut cu indeletnicirea respectiva, dar, in mod sigur, au fost printre cele mai bine investite ore din viata mea, pentru ca, atunci cand am terminat, eram un cu totul alt om – un om care isi amintise ce frumoasa poate sa fie viata atunci cand iti urmezi visele si ce inseamna sa traiesti (cu adevarat), nu doar sa existi. Si, uite asa, chiar in acel moment, am hotarat ca a venit timpul sa imi iau viata inapoi, sa imi schimb mentalitatea, sa reincep sa lupt pentru a-mi transforma visele in realitate si, indiferent de cat de greu mi-ar fi, sa fac tot ceea ce este necesar pentru a reusi sa realizez acel “extra” in plus – stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”.

Si, din fericire, de data asta, respectivele hotarari nu au mai ramas doar la stadiul de planuri teoretice, ci am inceput, chiar de a doua zi, sa le si transform in realitate; sigur, inceputul a fost mai timid, au mai fost si ezitari, au mai fost si poticneli, dar important este ca nu am renuntat, ci am mers inainte, astfel incat acum, in clipa in care scriu acest articol, pot spune, uitandu-ma in urma, ca progresele facute in aceste cateva luni sunt deja vizibile. Primul pas a fost acela de a incerca sa reduc cat mai mult timpul pierdut aiurea, cu tot felul de lucruri marunte, care nu imi ofereau niciun fel de satisfactii sau beneficii, cum ar fi, de exemplu, tentativele de jocuri de pe telefon. Tot in aceeasi directie, dar ducand lucrurile la nivelul urmator, am incercat in continuare sa identific acele activitati cronofage, care imi ocupau mai mult timp decat imi doream, iar, in cazul meu, rolul de vinovat de serviciu a revenit jobului.

Munca este, in mod evident, necesara si, pentru marea majoritate a oamenilor, unul din ultimele capitole care ar trebui sacrificate, dar, in conditiile in care ajunsesem sa fiu un adevarat workaholic (ceea ce nu reprezinta, nici intr-un caz, o reteta pentru fericire), am considerat ca, pentru mine, exact asta era punctul de unde trebuia sa incep sa schimb lucrurile, iar asta nu se putea face decat creandu-mi o perspectiva complet diferita atat asupra muncii, cat si asupra banilor. Astfel, daca, pana acum, lucram ore in sir, incercand sa castig cat mai mult, de data asta am incercat sa calculez cam la ce suma ar trebui sa se ridice veniturile mele pentru a-mi oferi tot ceea ce am nevoie, planul fiind sa muncesc doar atat cat va fi necesar pentru a-mi asigura respectiva suma; la urma urmei, banii ar trebui sa reprezinte doar un mijloc prin care sa ne putem realiza visele, nu un vis in sine.

Urmatorul pas logic a constat in realocare celor patru ore zilnice pe care am estimat ca voi reusi sa le eliberez. Si, cum unul din principalele efecte secundare ale stilului meu de viata sedentar din ultimii anii a fost acela ca am reusit sa ajung la respectabila greutate de 164 de kilograme si, bineinteles, sa imi ies complet din forma (asta, evident, daca nu consideram ca “rotund” este tot o forma), am hotarat ca o buna parte din acest timp liber proaspat obtinut sa fie dedicata sportului. Dar, cum reacomodarea la efort trebuie facuta treptat, nu m-am grabit, ci am decis sa iau lucrurile pas cu pas, la propriu, asa ca am inceput cu cel mai simplu exercitiu posibil – mersul pe jos, planul fiind acela de a face minim 5.000 de pasi zilnic, obiectiv pe care am reusit sa-l realizez in fiecare zi si care, impreuna cu dieta pe care am urmat-o, m-au ajutat deja sa dau jos 12 kilograme, astfel incat lunea trecuta, chiar inainte de ziua mea, cand m-am cantarit ultima data, ajunsesem la “doar” 152 de kilograme. Obiectivul pe termen lung e sa continui sa slabesc cu cate un kilogram pe saptamana, astfel incat, pana anul viitor pe vremea asta, sa scad sub pragul psihologic de 100 de kilograme, ceea ce ar insemna practic revenirea la greutatea pe care o aveam acum doisprezece ani, cand m-am lasat de box-thai.

Iar, incepand cu luna asta, pentru ca am observat ca tot imi mai ramanea ceva timp liber, m-am hotarat ca as putea foarte bine sa reincep sa scriu si pe blog, asa ca iata-ma aici, dupa o “pauza” de cativa ani buni si, sincer sa fiu, trebuie sa recunosc ca e o activitate care, desi nu imi dadeam seama, chiar imi lipsea.

Provocari lunare

Spuneam, inca din primul meu articol, ca in fiecare vineri voi incerca sa propun cate o tema de discutii pe care, ulterior, sa o putem dezbate impreuna peste weekend (desi sunt perfect constient ca, fiind la inceput cu blogul, cel putin pentru moment, e foarte posibil sa fiu singurul meu cititor, iar acest “impreuna” sa insemne, de fapt, un “eu, cu mine si cu Bogdan”). Iar cum un monolog urmat de un cor aprobator si un ropot de aplauze virtuale reprezinta, din punctul meu de vedere, unul din cele mai plictisitoare scenarii posibile, promit sa incerc sa evit subiectele comode si sa vin, de fiecare data, cu propuneri de teme, daca nu controversate, atunci cel putin originale, care sa poata crea premizele unor dezbateri cu adevarat interesante.

Povesteam in articolul de miercuri cum, fara ca macar sa-mi dau seama, ajunsesem il ultimul timp sa fiu prins intr-o veritabila “cursa a sobolanului”, din care nu vedeam nicio solutie de evadare; simteam ca viata trece, pur si simplu, pe langa mine, dar nu reuseam sa gasesc energia sau motivatia pentru a face efortul de a realiza acel “extra” in plus – stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”. In realitate insa, solutia pe care o cautam era chiar acolo, la doar un click distanta, intr-un bookmark pe care il salvasem acum cativa ani, dar de care uitasem aproape complet pana acum cateva luni, cand, in timp ce imi faceam ordine prin calculator, am dat accidental peste el. Ei bine, tocmai despre aceasta solutie vreau sa povestesc astazi, la prima noastra tema saptamanala de discutii, cu mentiunea clara ca nu imi apartine mie, ci am preluat-o si eu, la randul meu, de la Matt Cutts.

De fapt, solutia in sine este una cat se poate de simpla si tot ceea ce presupune este sa ne gandim la un lucru pe care ne-am dorit dintotdeauna sa-l adaugam in viata noastra si, apoi, sa incercam sa il repetam constant, in fiecare zi, timp de o luna, perioada care se pare ca reprezinta exact timpul necesar pentru a ne crea o anumita rutina. Astfel, exista o sansa destul de mare ca, la sfarsitul lunii, sa ramanem cu o noua deprindere, care sa devina parte integranta a stilului nostru de viata; secretul consta, ca in atatea alte cazuri, in a ne alege provocari suficient de mari incat sa conteze, dar, in acelasi timp, suficient de rezonabile incat sa le putem duce la indeplinire. De exemplu, daca ne propunem ca, timp de o luna, sa renuntam complet la masina, sunt toate sansele ca, in prima zi in care vom fi grabiti sau vremea nu va tine cu noi, sa cedam tentatiei cu patru roti; pe de alta parte insa, daca ne alegem o provocare din aceeasi categorie, dar mai putin restrictiva, cum ar fi aceea de a merge in fiecare zi pe jos, timp de treizeci de minute, atunci avem toate sansele din lume, nu doar sa reusim sa ne ducem provocarea la bun sfarsit, dar si sa ramanem cu o deprindere sanatoasa pe termen lung.

Bineinteles, asta nu inseamna ca fiecare luna trebuie sa vina doar cu provocari utile si de bun simt; din cand in cand, putem, ba e chiar si recomandat, sa alegem si cate o provocare nebuneasca, “just for the fun or thrill of it”. De exemplu, in noiembrie, am de gand sa ma alatur altor zeci de mii de oameni din intreaga lume, care incearca sa scrie propriul lor roman de 50.000 de cuvinte, pornind de la zero, intr-o singura luna. Va fi romanul meu urmatorul bestseller? In mod sigur nu; si asta nu doar pentru ca imi lipseste orice fel de talent scriitoricesc, dar mai ales pentru ca va fi scris pe fuga, in doar treizeci de zile, printre tot felul de alte activitati, asa ca, sincer sa fiu, nu cred ca voi avea curajul sa-l arat nici macar celor mai apropiati prieteni. Dar, pe de alta parte, va fi un vis implinit, iar daca vreodata voi ajunge sa ma intalnesc fata in fata cu G.R.R. Martin, autorul meu preferat, in loc sa ma prezint drept “un mare fan”, daca as vrea, as putea spune, fara a minti (prea mult) ca “si eu sunt un romancier”.

Eu unul ma declar cucerit de aceasta idee, consider ca ne poate aduce o multime de beneficii si, in continuare, voi incerca sa le trec in revista pe cele mai importante. Astfel, in primul rand, cred ca reprezinta un exercitiu cat se poate de util pentru a ne antrena vointa si simtul responsabilitatii, deoarece in fiecare zi va trebui sa ne luptam cu noi insine, cu inertia si cu tendinta naturala de a alege calea mai usoara, cea a abandonului. In al doilea rand, cred ca fiecare provocare pe care vom reusi sa o ducem la indeplinire va avea un efect pozitiv asupra increderii in fortele proprii, mai ales daca acest lucru se va intampla intr-o perioada a vietii noastre in care alte lucruri nu vor merge exact asa cum ne-am dori. In fine, in al treilea rand, cred ca ar trebui sa ne ajute sa invatam sa facem mai usor pasul de la “a visa” la “a realiza”, un pas pe care, din pacate, foarte multi nu reusim sa il facem decat cu foarte mari eforturi, iar uneori chiar deloc. La toate acestea se vor adauga, evident, si deprinderile pozitive pe care ni le vom forma in fiecare luna, insa principalul beneficiu, din punctul meu de vedere, il reprezinta faptul ca vom reusi sa ne rupem din monotonie si, in loc sa privim pasivi cum viata trece pe langa noi, luna dupa luna, aproape fara sa ne dam seama, vom reusi sa ii dam fiecarei luni propria ei identitate si, chiar mai mult decat atat, sa o facem sa conteze cu adevarat.

Daca vrei sa auzi (in intregime si in limba engleza) discursul care m-a inspirat sa scriu acest articol, o poti face aici.

Povestea merge mai departe

Ti s-a intamplat vreodata sa ai senzatia ca esti prins intr-o veritabila “cursa a sobolanului”, la fel ca in romanele lui Robert Kiyosaki (autor pe care, apropo, il recomand din toata inima), doar ca pe mult mai multe planuri decat cel financiar, mergand pana la punctul in care, desi toate lucrurile par sa fie in regula si nu ai cine stie ce motive de nemultumire, sa simti totusi ca ceva iti lipseste si ca viata trece, pur si simplu, pe langa tine? Ei bine, de-a lungul ultimilor ani, eu unul m-am tot confruntat cu aceasta senzatie, dar, probabil tocmai datorita faptului ca nu gaseam nimic concret de care sa ma plang, ajunsesem sa ma complac cu situatia si sa incetez sa mai fac efortul de a realiza acel “extra” in plus – stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”. Astfel, daca pana acum cativa ani eram mai mereu pe drumuri si nu exista weekend in care sa nu iau calea muntelui, in ultima perioada ajunsesem sa-mi petrec mai tot timpul acasa, in fata calculatorului, evitand aproape orice iesire.

Dar ce e si mai ciudat e ca nici macar nu as putea spune cu certitudine cum am ajuns in situatia asta; presupun ca, la inceput, am incercat sa ascult glasul ratiunii si a bunului simt, care imi tot spuneau ca am deja o varsta, ca ar fi timpul sa ma maturizez, sa las nebuniile deoparte, sa ma asez la casa mea, sa imi intemeiez o familie si, in general, sa duc o viata normala. Insa problema era ca, desi toate acestea erau intr-adevar lucruri normale, rationale si de bun simt, mie unul nu mi se potriveau absolut deloc, asa ca ajunsesem sa ma simt asemeni unui animal salbatic tinut in captivitate care, desi are parte de cele mai bune conditii, se stinge de pe picioare, pentru ca ii lipseste singurul lucru pe care si-l doreste cu adevarat – libertatea. Astfel, daca atunci cand eram pe munte, la un foc de tabara sau in sala de mese a unei cabane, reuseam nu doar sa fiu cu adevarat fericit, dar, de asemenea, sa le insuflu aceasta stare si celor din jurul meu, aici, acasa, ma simteam pierdut, neinteresat si neinteresant, pana la punctul in care puteam sa ma confund cu un element de decor.

Oricum, scopul acestui articol nu este, nici intr-un caz, acela de a-mi plange de mila, de a cauta simpatie sau de a astepta cine stie ce solutii salvatoare venite din partea unuia sau altuia; ar fi, de altfel, un demers complet inutil, atata timp cat singurul vinovat pentru toata situatia creata si, de asemenea, singurul care poate si trebuie sa gaseasca o solutie la aceasta problema sunt chiar eu. Si, cum primul pas in rezolvarea oricarei probleme il reprezinta intotdeauna tocmai recunoasterea acesteia, m-am hotarat sa fac asta in cel mai public mod posibil, chiar aici, pe blog, in fata intregii lumi, astfel incat, daca la un moment dat ma voi vedea tentat sa renunt, sa am o motivatie in plus sa nu o fac, stiind ca, altfel, toti cei care au citit acest articol ar fi martorii eventualului meu esec. Sunt un spirit liber, am nevoie sa fiu mereu pe drumuri, sa traiesc noi experiente, sa descopar noi locuri, sa cunosc noi oameni si, mai ales, sa accept intotdeauna noi si noi provocari, asa ca lucrul evident pe care il am acum de facut este sa renunt la confort, la siguranta, la ratiune, la bun simt si sa imbratisez, inca o data, drumul aventurii care, iata, se deschide larg in fata mea.

Iar prima schimbare pe care intentionez sa o fac nu este una practica, ci mai degraba una la nivel de atitudine. O teorie, pe care am citit-o mai demult intr-un tratat de psihologie si cu care sunt cat se poate de acord, spunea ca aproape orice decizie pe care o avem de luat in viata se poate reduce, de fapt, la una mult mai simpla si anume aceea de a alege intre ceea ce ne dorim in acel moment si ceea ce ne dorim, cu adevarat, pe termen lung. Iar problema, in cazul meu, a fost ca, in ultimii ani, aproape de fiecare data cand am avut de luat o decizie, de o mai mica sau o mai mare importanta, comoditatea si dorinta de moment au invins. Partea buna insa e ca pot spune ca acest lucru tine deja de domeniul trecutului si am cateva luni de cand am inceput sa imi iau viata inapoi, pas cu pas, astfel incat acum, de fiecare data cand sunt pus in situatia de a lua o decizie, incerc sa ignor dorintele de moment si sa aleg drumul mai lung, mai anevoios, dar care stiu ca, intr-un final, ma va duce acolo unde imi doresc cu adevarat.

Pe termen mai lung, intentionez sa ma rup, pentru a doua oara in viata si, probabil, de data asta in mod definitiv, de Botosaniul natal si sa pornesc la drum – sa fiu in continua miscare, azi intr-un loc, maine in altul, un calator in adevaratul sens al cuvantului, un om pornit sa descopere lumea, dar nu asa cum arata ea in filme sau in carti, ci asa cum arata privita prin ochii mei. Iar marele meu avantaj este ca am un job care imi permite sa fac acest lucru, deoarece nu ma constrange la un anumit program sau la un anumit loc de munca; practic, atata timp cat am o conexiune activa la Internet, pot sa-mi desfasor activitatea din orice loc din lume. Si, cum in ziua de azi Internetul mobil este mai rapid si mai accesibil ca niciodata, iar conexiunile wireless sunt disponibile la orice pas, chiar nu vad niciun impediment major care sa stea in calea acestui proiect. Oricum, voi reveni, sper eu cat de curand, cu mai multe detalii despre planurile mele de viitor, dar, pana atunci, ramai aproape pentru ca povestea merge mai departe (ca vantul din Vama Veche) …

© 2016 Bogdan Epureanu. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.