Bogdan Epureanu

Povestea merge mai departe...

Menu Close

Calitati si defecte (astazi calitati)

Articolul de astazi isi are originea intr-o intrebare care mi-a fost adresata acum cativa ani, in sala de mese de la cabana Dochia, si anume “care consider ca sunt cele mai importante trei calitati si trei defecte ale mele”. Cum insa toata discutia a avut loc undeva inspre dimineata, cand toate sticlele de pe masa erau deja aproape goale, iar Mos Ene ne tot dadea tarcoale de cateva ore bune, chiar nu imi mai amintesc ce am raspuns atunci, dar intrebarea in sine mi s-a parut cat se poate de interesanta, asa ca am retinut-o si, de-a lungul timpului, am tot incercat sa raspund la ea, comparand de fiecare data raspunsurile pe care le dadeam cu cele pe care le dadusem cu alte ocazii, in trecut. Si, cum aici, pe blog, sunt inca la inceput de drum, iar scopul meu principal din acest moment este sa te ajut sa ma cunosti cat mai bine, m-am gandit sa incerc sa vin cu un nou raspuns, actualizat la zi, chiar aici, in cadrul acestui articol.

Cred ca ar trebui sa incep cu faptul ca, chiar si in cele mai grele sau delicate momente, reusesc sa imi pastrez cumpatul, sa gandesc rational si sa imi controlez sentimentele. Si, probabil, cel mai bun exemplu in acest sens il reprezinta Craciunul anului 2004, cand viata mea s-a schimbat, intr-o singura zi, la 180 de grade. Pe 23 decembrie eram un om fericit – aveam propria mea afacere (care tocmai incheiase anul cu un profit frumusel), un apartament (complet mobilat si utilat) in centrul Iasului si, poate mai important decat toate astea, o prietena la care tineam, in care aveam incredere deplina si care, speram eu, imi impartasea sentimentele. Pe 24 decembrie, in ajunul Craciunului, am primit “cel mai frumos cadou din lume” si, intr-o singura zi, am ramas fara firma, fara casa si, evident, fara prietena care a fost cea care “a facut toate acestea posibile”. E drept, tradarea ei m-a durut enorm, mult mai mult chiar decat pierderea materiala suferita, dar am realizat ca a ma lasa prada sentimentelor si a face o scena (de mai mica sau mai mare amploare) nu mi-ar aduce inapoi niciunul din lucrurile pe care le-am pierdut, ci doar m-ar face sa arat ridicol (in cel mai bun caz), sau sa ajung pentru o perioada, mai lunga sau mai scurta, la racoare (in cel mai rau caz), asa ca am ales sa fiu personajul pozitiv, sa iert, sa las toata acea perioada din viata mea in urma si sa merg mai departe, concentrandu-ma pe ceea ce aveam de facut pentru a reusi sa-mi recladesc viata, pornind de la zero.

O a doua calitate pe care as alege-o ar fi, probabil, perseverenta si determinarea, atunci cand vine vorba de realizarea visurilor si planurilor mele; tin minte chiar ca, pentru multi ani, citatul meu preferat a fost “winners never quit and quitters never win”. Nu am avut, sau cel putin nu mi-am descoperit niciodata, vreun talent deosebit, insa, in ciuda acestui fapt, am avut (un) succes (moderat) in aproape toate actiunile pe care le-am intreprins. Secretul (care de fapt nu a fost niciodata un secret :P) l-a reprezentat faptul ca, constient fiind de limitele mele si de faptul ca sansele sunt mai degraba impotriva mea, am incercat intotdeauna sa compensez ceea ce imi lipsea la capitolul “inspiratie”, prin cat mai multa “transpiratie”; acolo unde majoritatea vedeau posibile scuze pentru a scapa de un anumit efort, eu am vazut intotdeauna oportunitati de a recupera / castiga teren fata de ei, sau, cum spunea Philip Glass, “te trezesti dimineata devreme si muncesti toata ziua; asta e singurul secret”. Tin minte, de exemplu, perioada in care faceam box-thai – nu am ratat niciodata un antrenament (nici macar cand am fost bolnav), ba chiar intotdeauna eram primul care intra si ultimul care iesea din sala; iar, pe langa asta, in fiecare dimineata, la ora sase, inainte de a merge la munca, ieseam pe camp si bagam cate o ora de alergari, in timp ce colegii / adversarii mei se bucurau inca de somn.

Si, in fine, cea de-a treia calitate pe care as vrea sa o mentionez ar fi, probabil, loialitatea si simtul responsabilitatii. Sunt genul de persoana care nu face promisiuni si nu isi asuma diverse responsabilitati cu usurinta (pe principiul ca prefer sa masor de zece ori, inainte de a taia o data), dar, din momentul in care am facut acel lucru, ma implic total si merg pana la capat, indiferent de consecinte. Si, cel mai bun exemplu la care ma pot gandi, il reprezinta diversele relatii (mai mult sau mai putin romantice) pe care le-am avut de-a lungul timpului. In primul rand, nu am facut niciodata promisiuni desarte, ci am fost intotdeauna sincer si am spus inca de la inceput ca nu voi putea vreodata sa iubesc (cu adevarat) o alta persoana in afara Danutei mele. Si, desi, asa cum am spus, nu se punea problema ca vreouna din respectivele fete sa fi reprezentat “marea mea dragoste”, am incercat totusi intotdeauna sa fac respectivele relatii sa mearga, sa fiu un “iubit model”, si, daca nu puteam sa le fac sa se simta iubite, atunci macar incercam din toate puterile sa le fac sa se simta apreciate si respectate. In plus, nu am fost niciodata eu cel care sa puna capat unei relatii, nici macar atunci cand as fi avut toate motivele din lume sa o fac, deoarece, de fiecare data, ma gandeam ca, pana la urma, daca lucrurile nu mergeau asa cum ar trebui, cel putin o parte din vina o purtam si eu, pentru ca nu reusisem sa anticipez problemele care ar putea aparea, inainte de a ma implica in respectiva relatie.

Si da, stiu, m-am intins prea mult cu calitatile, si cum deja “vin stirile peste noi” (ca sa folosesc o expresie “clasica” din perioada in care lucram la radio), o sa ma opresc aici, nu inainte insa de a te asigura ca nu fug de raspunsul legat de defecte si de a-ti promite ca acesta va fi subiectul de martea viitoare. 🙂

File de jurnal I (19 – 29 noiembrie 2015)

Povesteam in articolul de marti cum, in acesti ultimi ani, ajunsesem sa fiu exact genul de om pe care il dispretuiesc cel mai mult – prins intr-o adevarata “cursa a sobolanului” si incapabil sa gasesc energia sau motivatia pentru a concepe un plan de evadare. Adevarul e ca imi mergea destul de bine, nu aveam nici o problema deosebita si nici ceva concret de care sa ma plang, asa ca imi era usor sa ma complac in acea stare de letargie si sa merg pe pilot automat printr-o viata care parca nici macar nu mai era a mea, in care fiecare zi era aproape identica cu toate celelalte dinaintea ei si consta doar din munca, jocuri pe calculator, eventual cate un film sau cate o carte din cand in cand si mai nimic altceva. Si, uite asa, incet dar sigur, zilele s-au transformat in saptamani, saptamanile in luni si lunile in ani… ani din care, sincer sa fiu, nu cred ca am ramas cu mare lucru si in care mai degraba am involuat decat am evoluat.

Si poate ca lucrurile ar fi continuat in aceeasi nota inca mult si bine, daca, intr-o noapte, undeva pe la mijlocul saptamanii trecute, in timp ce imi faceam ordine prin calculator, nu as fi dat peste niste fotografii mai vechi (una din ele fiind, de altfel, si cea de la inceputul acestui articol) care sa-mi aminteasca cat de fericit eram in perioada in care fusesera facute si care, de asemenea, sa ma faca sa realizez cat de mult imi lipseste, de fapt, vechiul meu stil de viata. Si, uite asa, chiar in acel moment, am hotarat ca a venit timpul sa imi iau viata inapoi, sa imi schimb mentalitatea, sa reincep sa lupt pentru a-mi transforma visele in realitate si, indiferent de cat de greu mi-ar fi, sa fac tot ceea ce este necesar pentru a reusi sa realizez acel “extra” in plus – stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”. Si, din fericire, de data asta, aceste hotarari nu au mai ramas doar la stadiul de idei si de planuri, ci am inceput, chiar de a doua zi, sa le si pun in practica.

Primul pas l-a reprezentat identificarea acelor activitati cronofage, care imi ocupau mai mult timp decat imi doream, iar, in cazul meu, rolul de “vinovati de serviciu” a revenit jobului si jocurilor. Munca este, in mod evident, necesara si, pentru marea majoritate a oamenilor, unul din ultimele capitole care ar trebui sacrificate, dar, in conditiile in care ajunsesem sa fiu un adevarat workaholic (ceea ce nu reprezinta, nici intr-un caz, o reteta pentru fericire), am considerat ca, pentru mine, exact asta era punctul de unde trebuia sa incep sa schimb lucrurile. Asa ca m-am hotarat sa incerc o perspectiva complet diferita – astfel, daca pana acum munceam ore in sir, incercand sa castig cat de mult se putea, de data asta am calculat cam la ce suma ar trebui sa se ridice veniturile mele pentru a-mi asigura tot ceea ce am nevoie, planul fiind sa muncesc doar atat cat va fi necesar pentru a-mi asigura respectiva suma; la urma urmei, banii ar trebui sa reprezinte doar un mijloc prin care sa ne putem realiza visele, nu un vis in sine.

In ceea ce priveste jocurile pe calculator, am luat decizia de a renunta definitiv la MMO-uri, urmand ca pe viitor sa ma concentrez aproape exclusiv pe jocurile single player, unde nu exista nici un fel de presiune de a petrece mai mult timp decat iti permiti, doar pentru a ramane competitiv. Sincer sa fiu, nu a fost o decizie usor de luat, pentru ca, intr-un fel sau altul, de-a lungul ultimilor zece ani, genul asta de jocuri a tot facut parte din viata mea si mi-a oferit nu doar nenumarate bucurii si satisfactii, ci si sansa de a cunoaste cateva persoane cu adevarat deosebite, care mi-au ramas alaturi mult timp dupa ce drumurile noastre virtuale s-au despartit. Insa, pe de alta parte, stiu ca aceasta a fost decizia corecta si nu am de ce sa o regret nici macar pentru o secunda, deoarece, pana la urma, toate aceste jocuri nu reprezentau decat o placere de moment, care ma distragea de la lucrurile cu adevarat importante din viata mea.

Urmatorul pas logic a constat in realocarea resurselor, adica a celor patru ore zilnice pe care am reusit sa le eliberez multumita schimbarilor mentionate mai sus. Si, cum unul din principalele efecte secundare ale stilului meu de viata sedentar din ultimii anii a fost acela ca am “reusit” sa ajung la respectabila greutate de 152 de kilograme si, bineinteles, sa imi ies complet din forma (asta, evident, daca nu consideram ca “rotund” este tot o forma), am hotarat ca o mare parte din acest timp liber proaspat obtinut sa fie dedicata sportului, obiectivul declarat fiind acela de a slabi cate un kilogram in fiecare saptamana, astfel incat, pana anul viitor pe vremea asta, sa scad sub pragul psihologic de 100 de kilograme, ceea ce ar insemna practic revenirea la greutatea pe care o aveam acum zece ani cand m-am lasat de box-thai. Iar cum reacomodarea la efort trebuie facuta treptat, mi-am propus sa incep lejer, cu cel mai simplu exercitiu posibil – mersul, planul pentru luna noiembrie fiind limitat la a face cate 5.000 de pasi in fiecare zi, lucru pe care, cel putin pana acum, l-am realizat fara nici un fel de probleme. Si, pentru ca tot imi mai ramasese ceva timp liber, m-am hotarat ca as putea foarte bine sa il folosesc pentru a redeveni activ si in mediul online, asa ca am reinceput sa scriu atat aici, pe blog, cat si pe pagina mea de Facebook.

In rest, nu cred ca ar mai fi foarte multe de spus, dar incercand totusi sa fac o scurta enumerare:
– jocurile pe care l-am jucat: Wurm Unlimited, World of Tanks si Hearthstone;
– serialul pe care l-am urmarit (toate episoadele din actualul sezon): The Big Bang Theory (rating personal – 7, rating IMDB – 8.5)

Provocari lunare

Spuneam, inca din primul meu articol de pe blog, ca in fiecare joi seara voi incerca sa propun cate o tema de discutii pe care, ulterior, sa o putem dezbate impreuna peste weekend (desi sunt constient ca, in acest moment, e foarte posibil sa fiu singurul meu cititor, asa ca acest “impreuna” s-ar putea sa insemne, de fapt, un “eu, cu mine si cu Bogdan”). Si, cum un monolog urmat de un cor aprobator si un ropot de aplauze reprezinta, din punctul meu de vedere, unul din cele mai plictisitoare scenarii posibile, promit sa incerc sa evit subiectele comode si sa vin, de fiecare data, cu propuneri de teme, daca nu controversate, atunci cel putin originale, care sa poata crea premizele unor dezbateri cu adevarat interesante.

Povesteam in articolul de marti cum ajunsesem sa fiu prins intr-o veritabila “cursa a sobolanului”, din care nu vedeam nici o solutie de “evadare”; simteam ca viata trece, pur si simplu, pe langa mine, dar nu reuseam sa gasesc energia sau motivatia pentru a face efortul de a realiza acel “extra” in plus – stii tu, cel care face diferenta dintre o viata “ordinara” (in sensul de comuna) si una “extraordinara”. In realitate insa, solutia pe care o cautam era chiar acolo, la doar un click distanta, intr-un bookmark pe care il salvasem acum cativa ani, dar de care uitasem aproape complet pana zilele trecute, cand, in timp ce imi faceam ordine prin calculator, am dat accidental peste el. Si tocmai despre aceasta solutie vreau sa incerc sa vorbesc astazi, la prima noastra tema saptamanala de discutii, cu mentiunea clara ca nu imi apartine mie, ci am preluat-o, la randul meu, de la Matt Cutts.

De fapt, aceasta solutie este una cat se poate de simpla si tot ceea ce presupune este sa alegem un lucru pe care ne-am dorit sa-l facem dintotdeauna si apoi sa incercam sa il repetam, in mod constant, pe parcursul unei intregi luni calendaristice, perioada care se pare ca reprezinta exact timpul necesar pentru a ne forma (sau a renunta la) un obicei. Astfel, exista o sansa destul de mare ca, la sfarsitul lunii, sa ramanem cu o noua deprindere, care sa devina parte integranta a stilului nostru de viata; secretul consta, ca in atatea alte cazuri, in a ne alege provocari suficient de mari incat sa conteze, dar, in acelasi timp, suficient de mici incat sa le putem duce la indeplinire. De exemplu, daca alegem provocarea de a merge pe jos la servici, sunt toate sansele din lume ca, in prima zi in care vremea nu va tine cu noi, sa cedam si sa luam masina; pe de alta parte insa, daca alegem o provocare mai usoara, cum ar fi aceea de a renunta la lift si de a urca pe scari, aceasta este o deprindere sanatoasa, cu care avem toate sansele sa ramanem si dupa sfarsitul lunii.

Bineinteles, asta nu inseamna ca fiecare luna trebuie sa vina doar cu provocari utile si de bun simt; din cand in cand, putem, ba chiar e si recomandat, sa mai alegem si cate o provocare nebuneasca, “just for the fun or thrill of it”. De exemplu, in noiembrie anul viitor, am de gand sa ma alatur altor catorva zeci de mii de oameni din intreaga lume, care incearca sa scrie propriul lor roman de 50.000 de cuvinte, pornind de la zero, intr-o singura luna. Va fi romanul meu urmatorul bestseller? In mod sigur nu, ba chiar, din contra, pot spune cu mana pe inima ca tot acest plan e o reteta garantata pentru dezastru, deoarece imi lipseste orice fel de talent scriitoricesc si, in plus, va fi un roman scris pe fuga, in doar 30 de zile, pe care probabil nu voi avea curajul sa-l arat nici macar celor mai apropiati prieteni. Dar, pe de alta parte, va fi un vis implinit, iar daca vreodata voi ajunge sa ma intalnesc cu G.R.R. Martin, autorul meu preferat, in loc sa ma prezint drept “un mare fan”, voi putea sa spun, fara a minti (prea mult) ca “si eu sunt un romancier”.

Acest stil de viata (pentru ca da, cred ca pot sa-l numesc asa) prezinta destul de multe avantaje si, in continuare, voi incerca sa le trec in revista pe cele mai importante. Astfel, in primul rand, aceste provocari vor reprezenta un exercitiu cat se poate de util pentru a ne antrena vointa si simtul responsabilitatii, deoarece in fiecare zi va trebui sa ne luptam cu tentatia de a alege calea mai usoara si de a renunta la ceea ce ne-am propus. In al doilea rand, fiecare provocare pe care vom reusi sa o ducem la indeplinire va avea un efect pozitiv garantat asupra increderii in fortele proprii, mai ales in acele perioade ale vietii noastre in lucrurile nu vor merge exact asa cum ne-am dori noi. In fine, in al treilea rand, aceste provocari ne vor ajuta sa invatam sa facem mai usor pasul de la “a planifica” la “a realiza”, un pas pe care, din pacate, foarte multi dintre noi nu reusim sa il facem decat cu foarte mari eforturi, iar uneori chiar deloc. La toate acestea se vor adauga, evident, si deprinderile pozitive pe care vom reusi sa ni le formam in fiecare luna, insa principalul beneficiu, din punctul meu de vedere, il reprezinta faptul ca vom reusi sa ne rupem din monotonie si, in loc sa privim pasivi cum viata trece pe langa noi, luna dupa luna, aproape fara sa ne dam seama, vom reusi sa dam fiecarei luni propria ei identitate si, chiar mai mult decat atat, sa o facem sa conteze cu adevarat.

Daca vrei sa auzi (in intregime si in limba engleza) discursul lui Matt Cutts, care m-a inspirat sa scriu acest articol, o poti face fie pe Ted.com, fie pe YouTube.

© 2016 Bogdan Epureanu. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.