Spuneam, inca de saptamana trecuta, de la prima tema de discutii pe care am propus-o aici, pe blog, ca voi incerca sa evit subiectele comode si le voi prefera intotdeauna pe cele mai controversate, in ideea de a crea premizele unor dezbateri cu adevarat interesante, nu doar a unui monolog, urmat de un cor aprobator si de un ropot de aplauze virtuale; iar adevarul e ca imi vine greu sa ma gandesc la un subiect mai controversat decat cel pe care l-am ales pentru astazi. Si, pentru a evita eventualele comentarii sau atacuri ad-hominem la adresa mea, o sa recunosc, inca de la inceput, ca da, sunt un misogin moderat, dar, oricum, in acest articol am incercat sa fiu cat mai obiectiv cu putinta si nu m-am lasat condus de aceasta “parte intunecata” a personalitatii mele.
In general, sunt o persoana destul de relaxata si rareori ajung sa ma enervez pentru felul de a fi a celor din jurul meu; exista, totusi, doua categorii de oameni care au reusit intotdeauna sa ma scoata din sarite. Prima, fara legatura directa cu subiectul nostru, e reprezentata de acei tineri fatarnici care, atunci cand vine vorba de drepturi, au pretentia sa fie tratati ca niste adulti responsabili (pretinzand, de exemplu, ca e dreptul lor sa aleaga sa isi ignore studiile, sa traiasca in promiscuitate, sa isi faca piercinguri si tatuaje sau sa abuzeze de tot felul de substante interzise, gen tigari, droguri sau alcool), insa, atunci cand vine vorba de obligatii, asteapta sa fie tratati in continuare ca niste copii si li se pare de domeniul firescului ca parintii sa le asigure nu doar casa, masa, haine sau rechizite, dar pana si bani de buzunar, pe care sa-i poata folosi, dupa bunul lor plac, de exemplu, pentru activitatile mentionate mai sus.
O a doua categorie, de data asta, aflata in directa legatura cu subiectul nostru si care, din punctul meu de vedere, este la fel de duplicitara ca si prima, o reprezinta acele feministe convinse, care pretind tot felul de drepturi si avantaje care, traditional, tin de apanajul barbatilor, fara insa a fi deloc dispuse sa renunte, la randul lor, la privilegiile care, tot traditional, le sunt specifice femeilor. De exemplu, am vazut, in ultimul timp, tot mai multe cazuri de barbati care sunt trimisi la bucatarie, sa isi faca singuri de mancare, dar a caror consoarte nici macar nu se gandesc sa imparta si alte obligatii gospodaresti, cum ar fi caratul sacoselor de la piata, reparatul masinii sau taiatul lemnelor; ba chiar, colac peste pupaza, se mai si plang ca respectivul barbat, ramas cu toate indatoririle lui, plus cel putin jumatate din cele ale sotiei emancipate, nu mai e la fel de atent ca la inceput si nu ii mai aduce flori in fiecare saptamana.
Nu ma intelege gresit, nu spun, nici un moment, ca, intre barbati si femei, ar trebui sa existe o relatie de dominare, respectiv de supuner, ba chiar, din contra, sunt intru totul de acord ca respectiva relatie ar trebuie sa fie una corecta, echitabila, de egalitate daca vrei, doar ca nu o egalitate oarba, mecanica, absoluta, manifestata pe toate planurile, ci, mai degraba, una obtinuta dintr-o suma de inegalitati, de avantaje si dezavantaje, de drepturi si indatoriri, care se pot imbina intr-un mod mult mai natural si mai armonios intr-un parteneriat real – ceva in genul unei ecuatii matematice de forma 2 + 5 = 3 + 4 sau a simbolului yin si yang, unde, indiferent cum ai privi, in nici o sectiune a cercului nu exista nici macar o urma de egalitate, dar, unde, daca te distantezi suficient de mult, incat sa poti vedea imaginea in ansamblu, nu poti sa nu observi ca egalitatea este, de fapt, perfecta.
Si da, e adevarat, in ceea ce ma priveste, sunt mai conservator de felul meu si nu mi-am dorit niciodata drept partenera o femeie de cariera, ci o femeie de casa, care sa nu aiba cine stie ce vise de emancipare. Astfel, am convingerea ca pot munci si castiga suficient de mult incat sa tin singur casa in spate, fara ca ea sa trebuiasca sa isi ia, la randul ei, un job si, deasemenea, ca pot sa raman suficient de tandru, romantic si atent la nevoile ei, dar, in acelasi timp, ma astept ca, de exemplu, atunci cand vin acasa, seara tarziu, dupa o zi grea de munca, cu un trandafir in dinti, sa gasesc mancarea calda pe masa, berea rece in frigider, emisiunea mea preferata inregistrata pe dvd si pe ea dezbracata in pat. Si nu, nu pe principiul ca i-as fi superior, ci tocmai pe principiul echitabilitatii, care spune ca, in conditiile in care partenera mea a avut o buna parte din zi doar pentru ea, merit si eu ca seara, dupa o zi grea de munca, sa am parte de putina relaxare.
Evident, inteleg ca fiecare cuplu are propria sa dinamica si nu am pretentia ca varianta mea ar putea reprezenta o solutie universal valabila, mai ales tinand cont de faptul ca traim intr-o lume in care, de multe ori, femeile au si ele un job, unde muncesc la fel de mult ca barbatii lor si de unde aduc la fel de multi bani in casa. Ceea ce incerc sa spun e ca trebuie sa existe totusi un echilibru si, in momentul in care tu, ca femeie, iti revendici anumite drepturi, e normal sa te gandesti, in acelasi timp, si la ce concesii esti dispusa sa ii faci partenerului tau. Si spun asta pentru ca avem doar doua variante rezonabile – ori acceptam ca suntem barbati si femei, fiecare cu felul sau de a fi, cu drepturile si indatoririle sale, fie ca suntem cu totii oameni, cu aceleasi drepturi si obligatii. Dar, a vrea ca egalitatea sa existe intr-un singur sens, doar cand vine vorba, de exemplu, de “stat la cratita”, dar sa dispara complet cand vine vorba de taiat lemne sau de carat sacosele de la piata, reprezinta, in opinia mea, doar o mare dovada de egoism si de ipocrizie.
