Ti s-a intamplat vreodata sa ai senzatia ca esti prins intr-o veritabila „cursa a sobolanului”, la fel ca in romanele lui Robert Kiyosaki (autor pe care, apropo, il recomand din toata inima), doar ca pe mult mai multe planuri decat cel financiar, mergand pana la punctul in care, desi toate lucrurile par sa fie in regula si nu ai cine stie ce motive de nemultumire, sa simti totusi ca ceva iti lipseste si ca viata trece, pur si simplu, pe langa tine? Ei bine, de-a lungul ultimilor ani, eu unul m-am tot confruntat cu aceasta senzatie, dar, probabil tocmai datorita faptului ca nu gaseam nimic concret de care sa ma plang, ajunsesem sa ma complac cu situatia si sa incetez sa mai fac efortul de a realiza acel „extra” in plus – stii tu, cel care face diferenta dintre o viata „ordinara” (in sensul de comuna) si una „extraordinara”. Astfel, daca pana acum cativa ani eram mai mereu pe drumuri si nu exista weekend in care sa nu iau calea muntelui, in ultima perioada ajunsesem sa-mi petrec mai tot timpul acasa, in fata calculatorului, evitand aproape orice iesire.

Dar ce e si mai ciudat e ca nici macar nu as putea spune cu certitudine cum am ajuns in situatia asta; presupun ca, la inceput, am incercat sa ascult glasul ratiunii si a bunului simt, care imi tot spuneau ca am deja o varsta, ca ar fi timpul sa ma maturizez, sa las nebuniile deoparte, sa ma asez la casa mea, sa imi intemeiez o familie si, in general, sa duc o viata normala. Insa, problema era ca, desi toate acestea erau intr-adevar lucruri normale, rationale si de bun simt, mie unul nu mi se potriveau absolut deloc, asa ca ajunsesem sa ma simt asemeni unui animal salbatic tinut in captivitate care, desi are parte de cele mai bune conditii, se stinge de pe picioare, pentru ca ii lipseste singurul lucru pe care si-l doreste cu adevarat – libertatea. Astfel, daca atunci cand eram pe munte, la un foc de tabara sau in sala de mese a unei cabane, reuseam nu doar sa fiu cu adevarat fericit, dar, de asemenea, sa le insuflu aceasta stare si celor din jurul meu, aici, acasa, ma simteam pierdut, neinteresat si neinteresant, pana la punctul in care puteam sa ma confund cu un element de decor.

Oricum, scopul acestui articol nu este, nici intr-un caz, acela de a-mi plange de mila, de a cauta simpatie sau de a astepta cine stie ce solutii salvatoare venite din partea unuia sau altuia; ar fi, de altfel, un demers complet inutil, atata timp cat singurul vinovat pentru toata situatia creata si, de asemenea, singurul care poate si trebuie sa gaseasca o solutie la aceasta problema sunt chiar eu. Si, cum primul pas in rezolvarea oricarei probleme il reprezinta intotdeauna tocmai recunoasterea acesteia, m-am hotarat sa fac asta in cel mai public mod posibil, chiar aici, pe blog, in fata intregii lumi, astfel incat, daca la un moment dat ma voi vedea tentat sa renunt, sa am o motivatie in plus sa nu o fac, stiind ca, altfel, toti cei care au citit acest articol ar fi martorii eventualului meu esec. Sunt un spirit liber, am nevoie sa fiu mereu pe drumuri, sa traiesc noi experiente, sa descopar noi locuri, sa cunosc noi oameni si, mai ales, sa accept intotdeauna noi si noi provocari, asa ca lucrul evident pe care il am acum de facut este sa renunt la confort, la siguranta, la ratiune, la bun simt si sa imbratisez, inca o data, drumul aventurii care, iata, se deschide larg in fata mea.

Iar prima schimbare pe care intentionez sa o fac nu este una practica, ci mai degraba una la nivel de atitudine. O teorie, pe care am citit-o mai demult intr-un tratat de psihologie si cu care sunt cat se poate de acord, spunea ca aproape orice decizie pe care o avem de luat in viata se poate reduce, de fapt, la una mult mai simpla si anume aceea de a alege intre ceea ce ne dorim in acel moment si ceea ce ne dorim, cu adevarat, pe termen lung. Iar problema, in cazul meu, a fost ca, in ultimii ani, aproape de fiecare data cand am avut de luat o decizie, de o mai mica sau o mai mare importanta, comoditatea si dorinta de moment au invins. Partea buna insa e ca pot spune ca acest lucru tine deja de domeniul trecutului si am cateva luni de cand am inceput sa imi iau viata inapoi, pas cu pas, astfel incat acum, de fiecare data cand sunt pus in situatia de a lua o decizie, incerc sa ignor dorintele de moment si sa aleg drumul mai lung, mai anevoios, dar care stiu ca, intr-un final, ma va duce acolo unde imi doresc cu adevarat.

Pe termen mai lung, intentionez sa ma rup, pentru a doua oara in viata si, probabil, de data asta in mod definitiv, de Botosaniul natal si sa pornesc la drum – sa fiu in continua miscare, azi intr-un loc, maine in altul, un calator in adevaratul sens al cuvantului, un om pornit sa descopere lumea, dar nu asa cum arata ea in filme sau in carti, ci asa cum arata privita prin ochii mei. Iar marele meu avantaj este ca am un job care imi permite sa fac acest lucru, deoarece nu ma constrange la un anumit program sau la un anumit loc de munca; practic, atata timp cat am o conexiune activa la Internet, pot sa-mi desfasor activitatea din orice loc din lume. Si, cum in ziua de azi Internetul mobil este mai rapid si mai accesibil ca niciodata, iar conexiunile wireless sunt disponibile la orice pas, chiar nu vad niciun impediment major care sa stea in calea acestui proiect. Oricum, voi reveni, sper eu cat de curand, cu mai multe detalii despre planurile mele de viitor, dar, pana atunci, ramai aproape pentru ca povestea merge mai departe (ca vantul din Vama Veche) …